Festival Enescu 2013, cuvinte si necuvinte

Un septembrie plin de culoare, energie, intrebari, zambete, experiente si muzica, multa muzica. Capitala a frematat de puzderie de evenimente culturale, toate gravitand in jurul concertelor de muzica clasica. Muzica mai noua sau mai veche, cu artisti conservatori sau rebeli ce se straduie sa schimbe fata muzicii clasice. In bine. Un eveniment atat de amplu si divers, cu artisti de prin toate colturile planetei, nu poate sa aduca cu el decat momente demne de interesul oricarui locuitor al urbei.
Tu, cititorule, cu interes si aplecare spre evenimente culturale sau muzici clasice, gasesti in cele ce urmeaza crampeie de Festival cu povestiri si recomandari (de celebre orchestre, interpreti sau dirijori vestiti) dintr-un generos caleidoscop muzical. Gasesti judecati (sper) obiective dar si opinii sau detalii inedite, mai putin puse in lumina reflectoarelor. Uneori. De la cum a jucat la Ateneu actorul John Malkovich la covrigi in forma de cheie sol, afli si despre momente penibile dar si despre silabisiri in romana (texte citite la scena deschisa de ilustri straini, dupa foita impaturita minutios). Afli, asadar, in cuvinte simple, cu inteles, povestea unui eveniment viu.
Si, unde mai pui, ca demersul livresco-muzical si-a propus sa oglindeasca o parte cat mai generoasa din manifestari, cate au fost ele… adica, din 28 zile de festival, cu 2-4 concerte pe zi, cutezanta! Subiectele expuse vor fi multe dara – muzicale si ne-muzicale, de atmosfera, oameni si idei… surprinse cu grija de condeiului unui discipol al muzicii (ce a studiat tainele portativelor mai bine de o decada).
Dar, bineinteles, si mai multe se pot scrie… ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Festivalul, prieten vechi, de 12 ani

M-am imprietenit cu Festivalul acum ceva timp, in 2001. Pe vremea aceea eram studenta si am participat activ, in echipa de organizare – ritm intens, trepidant, obositor pana la epuizant… Ma tineau in forma cele cateva ore de somn pe noapte si pranzurile copioase pe baza de covrigi, multi covrigi. Muzica era resortul intern, respira in preajma mea mereu – in culise, in fata calculatorului, la repetitii, asistam la toate etapele si mladierile fenomenului. Din pacate, in acea vreme, din cauza programului concentrat si implicarii specifice tanarului pasionat (gata sa se jertfeasca cutezator oricand pe altarul sacru al muzicii), nu reuseam sa ajung foarte des tocmai in sala, la concertele finale. Ajungeam uneori si imi dadeam seama ca nu sunt de fapt prezenta acolo, ca nu am starea si concentrarea necesara ascultarii unui concert, ca mai bine mergeam sa ma odihnesc…
Traiam insa la alta scara, altfel, emotia festivalului. Pe langa concentrarea si ritmul alert implicate de orice activitate de organizare, eram conectata la pulsul “vietii din culise”, eram partasa la detalii importante de dinaintea concertului… ce indicatii dadea solistul la repetitii, cum repeta obsesiv un fragment, cum monta dirijorul 150 de oameni si ii aducea pe toti, intr-o clipita, la aceeasi suflare, la acelasi numitor comun…. atitudini, esente, reactii cu talc 🙂
Vedeam cum fiecare orchestra reactioneaza si se manifesta in felul ei… scandinavul diferit de italian, americanul diferit de austriac si englez, rusul diferit de spaniol… Orchestre galagiose sau retinute, zglobii sau chibzuite si ordonate, inmiresmate cu iz de parfum fin sau licori bahice, elegante sau poate neglijente, fiecare orchestra cu personalitatea ei, franturi de civilizatii si culturi.
Si, statul in preajma unui mare dirijor sau solist era de cele mai multe ori coplesitor, cu maaaari surprize! Cu cat mai mare geniul, cu atat parca mai mare si doza de modestie si bun-simt, mda… Nu-i lucru usor sa il vezi pe scena pe Vengerov cum domina si compleseste toata audienta… si, in acelasi timp, sa stai cu el de vorba in drum spre sala, sa faci “small talk” la masa, sa il insotesti la repetitii… Sa respiri acelasi aer cu un maestru al sunetelor, nu-i o experienta de trecut cu vederea.

Au trecut insa anii si nu am mai participat la organizare…am ramas insa aproape de festival. Intre timp s-au schimbat si talerele balantei. De la experientele din culise am trecut la experientele (din ce in ce mai dese) din sala de concerte.
Cand se apropie anul si luna in care se desfasoara Festivalul, ma simt ca si cum as anticipa reintalnirea cu un vechi prieten drag. Prieten pe care nu l-am vazut de multa vreme (pentru ca e plecat depaaarte), prieten de care mi-a fost dor si caruia i-am simtit lipsa. Si, cand se apropie perioada cu pricina, nu imi planific nimic, incerc sa imi petrec cu el cat mai mult timp cu putinta. Pentru ca stiu ca sta putin si incerc sa fructific la maximum timpul petrecut impreuna. Ca urmare, anul acesta in septembrie mi-am neglijat cu buna stiinta familie, prieteni, cunoscuti si alte treburi lumesti… am fost ocupata, m-am intalnit cat am putut de des cu prietenul pe care il vad o data la doi ani. In 2013, la editia 21.

Festivalul Enescu, foarte scurt istoric

Prima editie a Festivalului Enescu s-a desfasurat in 1958 (la 3 ani dupa trecerea in nefiinta a compozitorului). De la prima sa editie, festivalul s-a pozitionat ca fiind un reper in bransa, avand cele mai sonore nume ale muzicii international de la momentul respectiv. Timp de 6 editii (cu succesiunea – o data la 3 ani) festivalul a pastrat stacheta calitatii si prezentei internationale. Din anul 1973 comunistii i-au stirbit din faima si l-au transformat incet-incet intr-un festival cu prezenta majoritar romaneasca, purtand stindardul propagandei politice, in (cu parere de rau) bine-cunoscut stil ‘Cantarea Romaniei’.
Dupa ani de izolare si de pauze, Festivalul s-a reluat dupa revolutie, in 1991, in forma sa initiala (cu prezenta internationala de valoare), asa cum se prezinta si astazi. Din anul 2001 festivalul Enescu se desfasoara, cu regularitate, o data la doi ani.

Ghid. Categorii si organizare concerte.

O data la 2 ani avem privilegiul sa ascultam cele mai bune orchestre de muzica clasica din lume si cei mai buni solisti si dirijori. Si nu sunt vorbe mari! Daca vreti sa ascultati un concert de muzica clasica pe o mare scena a lumii, daca verificati pe net programele, luati o revista sau daca va uitati pe Mezzo, o sa regasiti cu usurinta nume prezente in cadrul Festivalului Enescu. We are there!
In cadrul Festivalului intalnim o multitudine de reprezentatii muzicale… daca nu sunteti cat de cat familiari cu genurile/ numele, e usor sa va pierdeti in program 🙂 Sunt concerte simfonice sustinute de orchestra mari, recitaluri si concerte de camera (orchestra mici), spectacole de opera, balet si ansambluri vocal-simfonice (cu solisti, cor si orchestra).
Schematic, structura concertelor se aseamana cu o piramida. Esafodajul e reprezentat de concertele orchestrelor mari (Seria intitulata “Mari orchestra ale lumii”), care au loc in fiecare seara, ora 19:30 la Sala Palatului; apoi urmeaza concertele orchestrelor mai mici & recitalurile de la Ateneu, de la ora 17:00 (aproape in fiecare zi “Seria Recitaluri si concerte camerale”); in partea superioara (adica mai putine ca numar) se situeaza muzica contemporana (seria ’’Enescu si contemporanii’’) si specialele concerte Seria “de la miezul noptii” de la Ateneu (concertele incep la ora 22:30). Pe alocuri, asezonari cu spectacole de opera si dans contemporan, prezente simbolice.
Si, pentru ca suntem la Festivalul Enescu, majoritatea orchestrelor au avut in repertoriu cate o lucrare ‘tribut’ semnata de compozitorul roman.
Anul acesta, la nivel international s-au aniversat 2 compozitori, Verdi si Wagner (200 ani de la nastere) iar Festivalul Enescu s-a alaturat acestei celebrari prin punerea in scena a teatrologiei lui Wagner – Inelul Nibelungilor (4 opere sustinute de Rundfunk Sinfonieorchester Berlin).

Marile orchestre ale lumii

Pe scena de la Sala Palatului ne-au incantat 13 orchestre straine de prim calibru (+ 3 orchestre romanesti). Fiecare ansamblu strain a sustinut concerte in 2 seri consecutive (cu 2 exceptii).
Iata o scurta radiografie, o trecere in revista a orchestrelor din acest an… Pe o imaginara scala a valorii, majoritatea orchestrelor din Festival s-au situat, in zona orchestrelor bune si foarte bune:
2 orchestre din Londra (London Philarmonic Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra); 1 olandeza (Royal Concertgebouw Orchestra); 1 franceza (Orchestre de Paris); 2 rusesti (National Philarmonic of Russia, Russian National Orchestra); 1 scandinava (Royal Stockholm Philarmonic); 2 italiene (Orchestra Sinfonica Nazionale della Rai Torino, Orchestra Dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia); 3 nemtesti (Staatskapelle Berlin, Die Munchener Philarmoniker, Rundfunk Sinfonieorchester Berlin) si 1 americana (Pittsburgh Sympony Orchestra).
Si pentru ce ne plac topurile, iata si topul meu pentru cele mai bune 5 orchestre din Festival (am vrut sa raman la un top 3 dar nu mi-a iesit, de data aceasta…):
Asadar laurii, ovatiile si uralele cele mai inflacarate se indreapta inspre: Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (pe locul 1, despre care va povestesc mai in detaliu putin mai jos), Pittsburgh Sympony, Orchestra Nazionale di Santa Cecilia, Royal Philarmonic si Staatskapelle Berlin. Daca gasiti inregistari cu aceste orchestre, recomand, luati si ascultati cu incredere!

Cum s-a auzit la Sala Palatului

De peste 10 ani, editie de editie, printre primele comentarii negative cu privire la Festival era subiectul acusticii foarte proaste de la Sala Palatului… care, cum bine se stie, este o sala ce a fost construita pentru plenare si congrese si nicidecum pentru concerte de muzica clasica.

Si, o surpriza placuta… anul acesta aceasta problema acusticii a fost remediata (pe cat s-a putut insa, pentru aceasta sala). Din culise, am aflat ca o echipa olandeza de specialisti in acustica a lucrat la imbunatatirea sunetului si se pare ca eforturile lor au dat rezultate, anul acesta.
Ca scurt istoric, si anii anteriori s-a lucrat la acustica dar cu rezultate “mai slabe”… mai exact, daca mergeai la un concert, conta extrem de mult unde erai pozitionat in sala – se auzea diferit de la o zona la alta (ideal era sa stai in zona centrala, in zona A). Anul acesta am facut experimente si am stat in mai multe zone din sala si nu am mai observat diferentele flagrante de calitate. Pana apare noua mare sala de concerte (asa cum a promis atat primarul Oprescu cat si dna Angela Gheorghiu, am auzit-o eu!) sa ne bazam pe aceasta… Sala Ateneului este sublima cu desavarsire dar cu o capacitate mult prea mica pentru astfel de concerte (are aproximativ 800 locuri).

Cei mai buni dirijori (orchestre mari)

Dirijori de dirijori…
Pe langa calitatea orchestrelor mari, am urmarit, bineinteles, cu mare atentie si dirijorii acestora. Am fost prezenta in sala la cel putin 1 concert sustinut de fiecare orchestra (cu 2 exceptii, nu am vazut 2 ansambluri mari) si mi-au atras atentia 3 dirijori: Mariss Jansons, Antonio Pappano si Vladimir Jurowsky.
Fiecare dirijor are un alt stil si mod de a comunica cu orchestra. Mi-am dat seama insa ca au totusi ceva in comun: sunt dirijori principali ai acelor orchestra de foarte multi ani (Jansons conduce RCO de 9 ani, Pappano de vreo 8 ani iar Jurowsky e dirijor principal LPO de 6 ani, fiind insa inainte, timp de alti 4 ani “principal guest conductor” ). Asta nu inseamna ca orice dirijor care sta mai multa vreme la pupitrul unei orchestre, este special, sa ne intelegem 🙂
In cazurile fericite, la fel ca intr-un cuplu, cei 2 (dirijor-orchestra) se cunosc mai bine de-a lungul timpului, invata si dezvolta punctele forte ale celuilalt; iar cel mai fin gest al dirijorului, fiecare intentie, respiratie, ocheada … este decodata si interpretata imediat de catre orchestra. Pe masura ce trece timpul, daca ambele parti sunt preocupate de relatia lor, comunicarea se ascute, devine mai subtila si mai profunda totodata.

Cel mai bun dirijor mi s-a parut Mariss Jansons. Cu toate ca gestica sa nu este atat de spectaculoasa, vizuala, totul este extrem de bine dozat, controlat, precis iar orchestra este condusa cu gratie si fermitate totodata. Am fost mirata sa aflu ca Jansons are 70 ani… nu ii arata catusi de putin, ii dadeam vreo 50 ani.
Sala Palatului Dirijor Mariss Jansons RCO Royal Concertgebouw Orchestra
2 gesturi mi-au placut in mod special la Jansons: sa ii spunem “pauza gesticulatiei” – pentru cateva secunde, intr-un ritm alert al muzicii, dirijorul lasa bratele in jos si conduce orchestra doar cu privire si mimica fetei (trupul sta cuminte, intr-o pozitie de repaus… superb!). Un gest facut rar, dar in momente cheie.
La modul general, bagheta dirijorului ajuta din punct de vedere tehnic la prelungirea gestului (adica il face mai vizibil, pentru orchestrele mari) dar totodata margineste din expresivitate. Cu predilectie Jansons trece bagheta in mana stanga (de obicei bagheta se tine in mana dreapta) si o tine intr-un soi de provizorat (intre degete, indreptata inspre el) dar pe termen lung. Se spune ca dirijatul cu mainile libere este mai sugestiv, mai sensibil, capabil sa surprinda detalii mai fine…
Cel mai plastic, cu un limbaj extrem de bogat, surpinzator, spectaculos atat pentru cunoscatori dar si amatori intr-ale dirijatului, rusul Jurowsky impresioneaza prin gestica care surpinde mereu prin frecventa unor miscari in plan adductiv-abductiv (fata-spate) si mai putin in simplu plan orizontal si vertical. Iar “pozele” cu mana sus ridicata la maxim (pentru atentionarea alamurilor sau percutiei) sunt impozante si extreme de frumoase. Un limbaj non-verbal foarte plastic si sugestiv.
Pappano comunica cu orchestra prin toti porii. Nu stiu cat il ajuta originea italiana insa experienta (la 26 ani era asistentul lui Barenboim, la 42 ani director Covent Garden – unul dintre cei mai tineri conducatori etc) isi spune cuvantul. Traieste, respira, viseaza, vibreaza alaturi de orchestra sa, empatie maxima. Este fasinant sa il privesti cum comunica nu neaparat prin gestica cat prin mimica si atitudine, Sir Antonio Pappano!

La Ateneu, concerte la miezul noptii

Atunci cand vad pentru prima data programul Festivalului, printre primele explorari pe care le fac sunt numele care “incanta” la ceas de noapte la Ateneu, adica concertele de la miezul noptii… Pe langa faptul ca sunt niste orchestre speciale (prin repertoriu abordat, deseori muzica veche sau maiestria interpretilor), concertele care incep la ora 22:30 capata o aura deosebita, un mister anume, datorat si orei sorocite… Linistea noptii tese un cadru perfect (unui loc superb, cu o acustica impecabila), pentru un concert de muzica clasica. In miez de noapte la Ateneu se plamadesc momente speciale iar adevaratii melomani la aceste concerte se numara…
La editia 2013 ne-am bucurat de 10 concerte in categoria ”Seria concertelor de la miezul noptii’’: 2 opere preclasice (de Monteverdi si Haedel), un recital de orga (sustinut de avangardistul american Cameron Carpenter), 2 concerte cu program instrumental preclasic Vivaldi si Bach (in interpretarea a 2 ansambluri de muzica veche care au cantat pe instrumente de epoca, foarte buni – Europa Galante si Accademia Bizantina) si un ansamblu vocal-instrumental Ghislieri Choir & Consort (acestia din urma m-au impresionat parca mai putin).
Si, 2 ansambluri instrumentale remarcabile… Academy of Saint Martin in the Fields si Orchestre de Chambre de Lausanne, au interpretat cate 2 concerte fiecare. Ambele orchestre sunt oaspeti vechi ai festivalului, Saint Martin a fost prezenta si la editia din 1991.
Orchestra de camera Academy of Saint Martin in the Fields este originara din Londra – si-a luat numele dupa biserica din Trafalgar Square unde a sustinut primul concert (in 1959!). In prezent, spre deosebire de majoritatea orchestrelor din Anglia, Academia nu este sustinuta de guvern ci se bazeaza numai pe sustinerea contribuabilior melomani.
In prima lor seara in cadrul festivalului din acest an, Saint Martin, sub bagheta fondatorului sau, a interpretat intr-un mod impecabil un program semnat de compozitorului englez Edward Elgar. Fondatorul orchestrei se numeste Sir Neville Marriner care a condus orchestra la venerabila sa varsta de 89 ani! Atata noblete, distinctie, dublate de un spirit tanar, vitalitate si bucurie… ne-a lasat fara cuvinte sau cu gura cascata (de la caz la caz)!
La finalul concertului, dirijorul nonagenar a avut si dispozitia si starea sa faca glume, punand repede bagheta intre dinti la aparitia unei hostesse colorate, care venea sa ii ofere buchetul de flori; mai apoi, si-a desfacut si papionul, intr-un mod ostentativ (pus pe saga, mimand lipsa de aer), ca raspuns la ovatiile publicului care aplauda frenetic…
Un dirijor galant, cu prestanta totodata, tonic, glumet si amuzant, la frageda varsta de 89 ani! Ridicam palaria reverentios in fata acestui Sir!
Europa Galante – este un ansamblu italian specializat in destelenirea intelesurilor muzicii baroce si repertoriului clasic, interprerea partiturilor facandu-se pe instrumente originale (lucrate de luthieri in jurul anului 1700). Ansamblul are rezidenta artistica in Parma si este foarte premiat pentru realizarile sale, incluzand si 2 nominalizari la premiile Grammy (echivalentul premiilor Oscar din industria filmului).
Ansamblurile instrumentale care canta pe instrumente vechi, de epoca, au o prezenta distincta pe scena. De cele mai multe ori membrii micii orchestre (in jur de 10 pers.) nu stau pe scaune ci in picioare. Comunicarea, respiratia, vibratia care se produce intre membrii Europa Galante este electrizanta. Si corpurile lor devin parca instrumente, emit sunete invizibile si emotie. Sunt foarte prezenti in ceea ce fac (da, suna pleonastic) si trasmit un puternic spirit ludic si multa inocenta (precum niste copii mari – studiosi, care descopera lumea in inocenta si totodata in maturitatea lor). Iar sunetul acestor instrumente este foarte cald, mai slab/subtil si catifelat in comparatie cu instrumentele clasice, din ziua de azi. Pentru ca sunt niste instrumente sensibile, o sa vedeti, deseori, in scurtele pauze dintre parti, cum artistii le acordeaza (acestea se dezacordeaza foarte usor, in comparatie cu instrumentele ‘clasice’ de azi).
Si, au curs rauri, rauri de muzica semnata Vivaldi… iar eu m-am transpus incet-incet in alta sfera. Pluteam usor cand am iesit, la final, pe usa Ateneului. Si, ma gandeam, cand o sa mai ascult un ansamblu de muzica baroca, de un astfel de calibru, in Bucuresti?

Momente penibile

Si, daca a fost bal, bal a fost …. cu bune si rele, am avut din toate.
Si, dupa ce orchestra se straduia sa obtina sonoritatea cea mai cristalina si dantela cea mai fina… venea o mica pauza, ca sa separe partile lucrarii, nu de alta (precum un semn de punctuatie la sfarsitul unei fraze). Si, ce sa vezi, atunci, la un semn, ca la o apasare de buton, se declansa un intermezzo de tuse cu dres de voce, de toata frumusetea, intr-o disonanta perfecta… Nu stiai ce se intampla, era ca la un dus rece… Parca jumatate de sala se abtinuse in toata aceasta perioada si, deodata, la un semnal, se elibera tot zgomotul retinut atata amar de vreme. De-a dreptul spectaculos. Si, unde mai pui ca s-a intamplat de mai multe ori, a fost la moda/ in tendinte…
Iar telefoanele mobile cu sunet vesel si sugubat au fost si dansele prezente in timpul concertelor, nu ne-au vaduvit cu prezenta… La concertele de la miezul noptii de la Ateneu nu s-au auzit insa la Sala Palatului si la Ateneu la concertele de la ora 17:00 am avut cu prisosinta telefoane zbarnaind (chiar si la recitaluri pentru un singur instrument…). Pacat. Mai avem pana departe… sa inveti sa pui telefonul pe silent la inceperea unui manifestrari artistice, e inca un lucru complicat, pare-se.
Aplauze intre partile unei lucrari am avut si dintr-acestea, de asemenea. Am observat ca organizatorii mentioneaza in programele de sala cu litere mici, la final, sa nu se aplaude intre partile unei lucrari ci doar la final, cand dirijorul lasa mainile jos si se intoarce catre public. E greu uneori sa citesti textul acela mic de la finalul unui program, zau asa…
Pentru domnisoarele care ofera florile artistilor la finalul concertului, ziua de vineri 13 a fost cu ghinion – au oferit florile dirijorului (care a condus la Ateneu Orchestre National d’Ile de France) inaintea ultimei lucrari; pesemne ca se grabeau si domnitele in acea seara sau probabil s-au emotionat la vederea dirijorului (costum negru, pantofi negri cu sireturi rosii, asortate cu cravata si rame ochelari, tot rosii; un dirijor imbracat „cool”, cum se zice).
Un alt moment penibil a fost la Ghislieri Choir & Consort, concert de la miezul noptii. Ansamblul vocal-instrumental s-a pozitionat/specializat in interpretarea unor partituri specifice, o nisa… redescoperirea compozitiilor rare si nepublicate din repertoriul muzicii sacre italiene din secolul al XVIII-lea. Asadar, dupa insiruirea de arii, intermezzo orchestrale sau coruri, publicul nu a mai stiut….cand sa aplaude la final. S-au respectat toate etapele pentru un final de lucrare – dirijorul a lasat bratele in jos, a stat cateva secunde si s-a intors apoi inspre public… si abia atunci au aparut si aplauze 🙂

Shalom Enescu

Uitandu-ma pe program, am observat multi solisti si dirijori cu origini evreiesti (cu alte cuvinte, sunt o tagma performanta nu numai in industria bijuteriilor, ci si in industria bijuteriilor muzicale):
Pianist & dirijor Daniel Barenboim, pianist & dirijor Murray Perahia, Dirijor Mariss Jansons, dirijor Lawrence Foster (parinti evrei de origine romana), violonist & dirijor Maxim Vengerov, pianist Evgeny Kissin, dirijor Vladimir Jurowski, dirijor Semyon Bychkov, pianist Radu Lupu … nu stiu daca i-am trecut pe toti…
Mergand un pic mai departe, festivalul Enescu s-a incheiat cu un concert in care am ascultat Enescu si muzica festiva din Simfonia nr 3 de Gustav Mahler, compozitor evreu.

Spectacole de dans

O singura companie de dans contemporan a fost invitata in cadrul Festivalului din acest an, Vortice Dance Company din Portugalia. Spectacolul acestora, ’’Dracula’’ a fost un modest dans neoclasic cu multe efecte vizuale (rochii superbe, decoruri multe si surprinzatoare, si mult fum, si la propriu… ), pe un subiect prea mult exploatat in zona derizoriului si comercialului. Iar desele interventii vorbite de genul “White flesh, I need blood etc” nu au facut decat sa ma transpuna in aceeasi zona. Si, in plus, partitura coregrafica a fost tradata de foarte multe desincronizari. N-am apreciat.
Multe spectacole de dans contemporan exploreaza prea mult vizualul (din categorie sa avem multe efecte spectaculoase, sa atragem cat mai mult atentia in acest fel) in detrimentul dansului. Mai bun ar fi un echilibru intre vizualul aratat si cel mesterit, construit, lucrat. Si, mai mult dans decat imagine. Dinamism decat o statica contemplare vizuala. Emotie din cinetica decat culoare.
Sau, am venit eu cu asteptari prea ridicate? Dupa ce am vazut (in tara) de la editia trecuta a Festivalului spectacole sustinute de Balet National din Chile, Alonzo King Lines Ballet, Vertigo Dance Company mi-au crescut probabil pretentiile artistice.
Cel de-al doilea spectacol sustinut de compania portugheza nu l-am vizionat: ‘Soliloquy – About Wonderland’ se pare ca a fost mai bun.
Sper ca la editia urmatoare sa vedem mai mult dans si o stacheta mai inalta (inclusiv spectacole romanesti, poate Gigi Caciuleanu ne pregateste ceva (in pre-programul Festivalului era trecut un spectacol semnat de dansul, poate, cine stie?…).

John Malkovich sau la pomu’ laudat

Meloman, nemeloman, mai tot romanu a auzit de actorul John Malkovich si toata lumea dorea sa ajunga la spectacolul cu Makovich – agitatie, telefoane, e-mailuri, cum sa fac sa ajung, fac orice, dau oricat, numai, numai sa ajung in sala…
Spectacolul prezentat in Festival se numeste”The Infernal Comedy” – O crima melodramatica (drama pentru un actor, doua soprane si orchestra) iar piesa a fost scrisa special pentru Malkovich, acesta avand rolul naratorului. Lucrarea are ca sursa de ispiratie o poveste reala – J.M. joaca rolul unui criminal in serie, un subiect potrivit pentru el, de altfel …
Pe scurt, piesa inseamna: o insailatura, alaturare de parti instrumentale (cantate de orchestra aflata in spatele scenei, Mozart, Vivaldi, Beethoven etc), de arii ale sopranelor (foarte bune artiste) cu monologuri ale preastimatului actor (presarate cu glume, interactiuni cu oamenii din sala, american style – de genul Cand ai facut ultima oara sex? -, intrebari retorice, etc); si, tot felul de momente speciale de spectacol de genul: tararea (la propriu!) a artistelor pe scena (fiind sugrumate cu sutienele de gat) si alte asemenea gesture gratuite, dupa umila-mi parere. Am vazut o reprezentatie cu o adunare de elemente puse de-a valma, fara nicio logica sau conotatii artistice, de cele mai multe ori … Am plecat de la spectacol cu intrebarea ‘Ce-a fost asta?’ Se pare ca ‘just marketing’… Premierea spectacolului a avut loc in 2006 in LA, iar in Bucuresti 2013 a avut loc ultima reprezentatie, minunat!
In concluzie, cei care ar fi dorit sa fi fost in sala (dar nu au reusit), sa stie ca au facut bine pe unde au fost ei in treaba lor.
Eu pot doar sa ma laud ca am stat la 2 pasi (la propriu) de un actor de Oscar (Malkovich a coborat de pe scena si a mai zabovit ici-colo… si langa mine, care eram pozitionata la capat de rand, lucky me :)) Cam cu atat am plecat de la Ateneu in acea zi.

Un fost copil-minune, pianistul Evgeny Kissin

Se zice ca este un geniu al pianului, un fost copil-minune – la varsta de 6 ani studia la o scoala pentru copii supradotati, la 10 ani a debutat alaturi de o orchestra simfonica iar succesele si premiile s-au tinut lant de atunci incolo…
Si, m-am dus si eu curioasa sa ascult minunea, pe marele pianist Evgeny Kissin …. Fara indoiala, Kissin e un geniu, un profesist al pianului cu o tehnica impecabila dar… ce sa ii faci, in arta transmitem emotii, stari si sentimente. La un concert vedem, auzim si simtim. Artistul plamadeste sunet cu sunet, trece prin filtrul sau materialul sonor si apoi il reda celorlati. Un material sonor imbogatit cu noi valente, transpus de sensibilitatea si experienta interpretului. De aceea avem o singura partitura si mai multe interpretari, adica noi valente, intelesuri, semnificatii pe care ni le transmite emitentul, interpretul. Este acelasi lucru ca si la un text recital: exista un (singur) text dar fiecare actor o sa il vada altfel, cu alte accente, alte pauze, alte respiratii, declamatii…. pastrand totodata acelasi registru al emotiilor.
Ce am vazut eu la acest concert este ca, Kissin a ramas la stadiul de copil-minune dar un copil minune imbatranit si trist… Pana si prezenta sa fizica e de copil imbatranit, cu toate ca are 42 ani …Nu a putut adauga stralucire si substanta (unii zic filosofica, altii transcendentala sau rezonante adanci) frazelor muzicale, conform asteptarilor de la un mare pianist. Sau poate a avut o zi proasta, asa cum am citit o cronica. Mai zic ca, facerea de muzica este foarte sincera iar dezechilibrele unei personalitati se transpun mintenas in actul artistic; iar Kissin a transmis asta, pentru cine a avut urechi de auzit ….
Si, inca un lucru, pentru cine i-a vazut fata in timp ce canta (foarte important). Eu am stat destul de aproape de scena si l-am vazut de aproape. Cred ca face parte din tagma hiper-sensibililor (nu glumesc!)… i se schimonosea fata de durere aproape la fiecare atingere de clapa, nu am mai vazut asa ceva. Reactia mea fizica a fost ferma – parea un om indurerat si in suferinta si nu l-am mai putut privi, aprope tot concertul. Si nu sunt genul care catalogheaza implicarea artistica dupa grimase si nici nu sunt impresionabila la vederea de schimonoseli sau alte strambaturi – le consider adiacente si fara relevanta. De fapt, nici nu le vad de obicei, ca si cum nu ar exista. Aici a fost altceva.
Auditia acestui recital de pian a fost o experienta intensa (pentru mine, in sensul negativ, din pacate).
Programul recitalului sau a fost compus din lucrari de Skriabin si Schubert … muzica pe care am auzit-o a fost insa tumultoasa, agitata, cu mult patos si apasare. Skriabin a sunat mai bine dar Schubert nu si-a putut gasi luminozitatea, frumusetea si cursivitatea (specifice stilului) sub degetele lui Kissin…
Renumitul pianist a mai sustinut inca un concert in Bucuresti, intr-un trio (alaturi de Silvia Marcovici si Alexander Kniazev). Nu am fost in sala dar, cei ce i-au dat ascultare spun ca a fost un concert reusit; a fost, poate, o zi mai buna pentru marele artist…

2 momente speciale: Jordi Savall si Murray Perahia

As scrie multe cronici pentru aceste 2 concerte, incerc sa ma limitez la cateva cuvinte insa.
Daca va atrage muzica veche sau simtiti asa, un fel de aplecare in aceasta directie…. si, cu toate astea, nu ati (prea) ascultat pana acum, puneti mana degraba si ascultati Jordi Savall! Are o discografie imensa – muzica instrumentala (cantata in stil, pe instrumente de epoca!) sau vocala sau combinatii dintr-acestea (si acopera o mare perioada – ev mediu/ renastere/ preclasicism si cu multe influente zonale; are un CD cu muzica scrisa de Dimitrie Cantemir, intitulat „Cartea stiintei muzicii”). Este absolut fascinant sa simti cum muzica are darul nepretuit de a te transpune intr-o alta epoca, sa ii simti parfumul si delicatetea. Asa a fost la Savall, m-am plimbat cu masina timpului in alta epoca…
Recitalul sustinut de Murray Perahia la Ateneu a avut pentru mine o altfel de rezonanta… Am stat (pentru prima data) pe scena, in locurile amplasate acolo pentru public. Sincer sa va spun, am respirat cu greu tot concertul (adica mi-a fost tare greu… ). La cativa pasi de mine era Perahia cantand genial, bineinteles, la pian, cu figura sa de om bland, modest si bonom… Iar in fata mea, 800 oameni atenti, concentrati, emanand energie si captand totodata fiecare firicel de sunet. O experienta extrem de intensa sa stai pe scena Ateneului…

Un american cu pieptul ras, la orga.

Vizualul, spectacolul in muzica instrumentala.
Duminica 1 septembrie, prima zi de festival. Ora 22:30 concert la Ateneu, se deschide seria Concertelor de la Miezul Noptii. Lume buna, parfum fin, nerabdare sa intri in sala. In program concert de orga – lucrari si transcriptii de Bach plus lucrari ale solistului. Din primele informatii (fara sa citesc nimic despre solist!) se anunta un concert clasic de orga…
Am ajuns mai tarziu in sala, am ratat aplauzele de inceput… Cu precipitarea omului care a intarziat si nu vrea sa deranjeze, urc in graba scarile de la Ateneu apoi caut un scaun si ma asez repede si cu grija, sa nu fac zgomot; of, am reusit, respir adanc, sa imi trag sufletul dara; ma uit inspre scena apoi si fac ochii mari la ce vad… in mjlocul scenei troneaza o orga la care canta, stand cu spatele, o aparitie foarte ciudata pentru un solist la orga – un tanar ce are capul ras pe jumatate (tuns in ‘V’ la spate), poarta un costum de catifea albastra, ‘genul mai pe corp’ (pe care l-a schimbat la pauza, pantofi din piele tip ciocate, cu sclipici pe calcai + pietre stralucitoare pe toc. Wow, ce aparitie! Nu stiu la ce sa fiu atenta: la ce canta, la felul in care arata, la felul in care isi misca extrem de rapid picioarele cu incaltaminte stralucitoare pe pedalier… in plus sunt deranjata de zgomotul facut de picioarele sale pe pedalier… un tropait permanent care insoteste sunetele (adica sunete + zgomote, in acelasi timp). Dupa ce canta, se intoarce cu fata si vorbeste calm la microfon, descrie urmatoarea piesa. Sub sacoul descheiat are un maieu negru, mulat, cu un decolteu ce lasa sa i se veda pieptul ras, asemenea vedetelor pop. Ne multumeste impreunand mainile la piept si plecand usor capul, precum saluta orientalii. Nu stiu cum sa reactionez la acest melanj de stimuli vizuali. Langa mine o profesoara de pian are ochii la fel de mari de mirare.
Dupa ce mi-am mai obisnuit privirea, am incercat sa ma concentrez, cu greu, la muzica. Suna bine, virtuozitate si spectacol.
Iata o noua “punere in scena”a muzicii clasice. Reinventare.
O noua formula, cu noi dozaje muzica versus vizual si spectacol. Sa fim atenti insa, sa nu strivim continutul cu ambalajul stralucitor.
Festivalul Enescu ofera asadar multe surprize si multa diversitate, experimentati!
Cateva informatii despre Cameron Carpenter: american nascut si crescut, la 11 ani canta in intregime Clavecinul bine temperat de Bach; master la Juilliard; studiaza dansul, in special step-ul (de aici zgomotul voit facut cu picioarele, in timp ce canta pedalierul); isi face singur hainele si incaltamintea; are un contract incheiat cu Sony pe anul viitor ca sa inregistreze tot ce va canta, nu se stie inca ce, are libertate totala; nominalizat la un premiu Grammy.

Florile de la Festival

Si, pentru ca muzica de calitate are nevoie si de un cadru special, florile de la Festival s-au ridicat la inaltime. Module de ghirlande fluide de iedera (impodobita cu fructe si flori) alaturari de o explozie de culoare in tonuri de rosu vulcanic (rosu intens + portocaliu cald) au fost in tonul sloganului Festivalului, Magia exista! Pentru mandretea de forme si culori, s-au folosit: 2500 de trandafiri, 3500 de crini, 5000 de garoafe, 2000 de dalii.

O orchestra speciala, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam

Una dintre cele mai bune orchestra din lume (au vizitat Festivalul Enescu si in 2009), Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (RCO) are in componenta 120 instrumentisti din aproximativ 20 tari, profesionisti alesi pe spranceana. Daca nu stiati, sa fiti mandri, seful orchestrei, concertmaistrul RCO este un roman, Liviu Prunaru!
Anul acesta orchestra aniverseaza 125 ani de la infiintare printr-un turneu mondial in care a fost inclus si Festivalul Enescu, semn bun 🙂
Ce face o orchestra sa fie mai speciala fata de alta?
RCO este renumita pentru sonoritatea ei, asa spun criticii… De unde provine acest sunet special?… In primul rand de la profesionistii care compun orchestra (2 lucruri de mentionat: seriozitate lor extrema si atentia la cel mai mic detaliu). 100 oameni reusesc sa se omogenizeze (pe fiecare partida de instrumente, in parte) si sa comunice intre ei atat de bine, ca si cum ar fi doar 10! Fascinant, superb!
Iar dirijorul unui astfel de ansamblu nu poate fi decat exceptional. Inca un detaliu deloc de neglijat…. In cei 125 ani de cand este aceasta orchestra, au fost doar 6 dirijori principali, foarte putini! Iar actualul lor dirijor, Mariss Jansons detine stiinta si mestesugul dirijatului la clasa superioara. Si, cu un dirijor si o orchestra la superlativ nu se pot intampla decat lucruri frumoase!
Dintre toate orchestrele am remarcat omogenitatea extraordinara a tuturor partidelor (de evidentiat suflatorii!) si paleta atat de extinsa si rafinata a dinamicii. Am auzit cel mai extins crescendo – de la nuanta cea mai mica, pianissisimo, pana la un frenetic fortissimo, cu o gradatie rafinata si pe un spatiu extrem de larg, cinste lor!
Orchestra a sustinut 2 concerte – sambata, 21 sept, ora 19:30 si duminica, 22 sept ora 11:00 dimineata (ora neobisnuita pentru un astfel de concert!) la Sala Palatului. Eram foarte curioasa, cat de plina sa fie oare sala intr-o zi de duminica cu soare, la ora 11?… In drum spre concert faceam estimari, pronosticuri … o sala jumatate goala, sau aproape jumatate goala … oamenii au alte preocupari intr-o zi de week-end, cu soare, nu? Si, ce sa vezi? Surpriza maxima! Sala era arhiplina, la fel de plina precum la un concert de seara! Bucurie mare in sinea mea….e semn de auditoriu cunoscatoar al calitatii.
Ambele concerte sustinute de RCO au fost niste bijuterii – orchestra a construit nenumarate filigranuri, volute si planuri sonore din cele mai rafinate. Chiar daca lucrarea de sambata, Strauss – Viata de erou, nu este una dintre preferatele mele, am urmarit fascinata sonoritatile atent cizelate, maiestrite cu atata pricepere. Duminica am ascultat o Rapsodie 1 de Enescu intr-o intrepretare foarte buna.
Gura muzicologilor romani zice, de obicei, ca, niciun ansamblu strain nu poate canta o Rapsodie de Enescu asa cum o canta o orchestra romaneasca…. Eu zic ba, RCO concureaza cu succes in topul interpretarilor (poate si prezenta concertmaistrului roman Liviu Prunaru si-a adus cumva contributia la aceasta interpretare).
Si, o intamplare neasteptata, chiar in timpul concertului… Dupa Rapsodie, urma un concert pentru vioara, unde era nevoie de mai putini instrumentisti pe scena. Astfel, cativa membri din orchestra au coborat de pe scena si au luat loc in sala sa asculte restul concertului, pana la pauza. Si ce sa vezi, langa mine era un loc liber, la vreo 4 locuri de capatul randului… Si, bineinteles, i-am facut semn sa vina langa mine … Evei de la viola. Iar la sfarsit nu am scapat ocazia sa intru in vorba cu ea, puteam sa nu? I-am spus cat de special este Festivalul Enescu, cate nume mari vin sa sustina concerte (am impresionat-o cu prezenta Saint Martin si Sir Neville Marriner)! Iar ea mi-a impartasit cateva impresii din turneu – RCO sustine concerte in Australia si Asia in luna noiembrie si canta in fiecare zi (au doar 1 zi libera!)! Serviciu cu program intens…
Ca sa va dati seama despre ce nivel este vorba, concertele RCO sunt afisate pe site/ FB pe aproximativ 1 an de acum inainte dar ei au planificarile facute in avans pentru cativa ani (2 ani cel putin).

Biletele la festival

Costul unui bilet la festival s-a mentinut la un pret rezonabil, avand in vedere calitatea reprezentatiilor.
La concertele de la Sala Palatului preturile au variant intre 45-80 RON (cu 4 categorii de pret) iar la Ateneu costurile au fost de 70 si 80 lei (doar 2 categorii).
Din pacate, s-a ajuns greu la acestea, biletele si abonamentele s-au epuizat in 1-2 ore de la punerea in vanzare prin Eventim. Semn bun ca s-au dat ca painea calda dar, totodata si frustrant pentru melomani (sa vrei sa ajungi dar fara nicio speranta, din chiar prima zi de vanzare a biletelor)…
Organizatorii au suplinit (intr-un fel) absenta biletelor prin transmiterea in direct a concertelor la cinema Baneasa.

Cei mai buni dintre cei buni.

In ordine cronologica, momentele speciale din Festival: Staatskapelle Berlin, pianistul Radu Lupu (3 concerte de exceptie), Vivaldi cantat pe instrumente de epoca de Europa Galante, dirijor Antonio Pappano cu Orchestra Dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, dirijorul Jurowsky, Zacharias cu Orchestre de Laussanne, Jordi Savall – La Dinastia Borgia (muzica veche medievala, renascentista cantata pe instrumente de epoca, superb!), Saint Martin in the Fields cantand Elgar, Royal Concertgebouw Orchestra cu Mariss Jansons, violonistul Maxim Vengerov (un zdrobitor bis Saint-Saens, Havanaise), ansamblul romanesc (foarte proaspat si special) de violoncele condus de Marin Cazacu – Violoncellissimo, Royal Philharmonic Orchestra, violonista Mullova cantand Bach, pianistul Murray Perahia.

In Septembrie, Bucurestiul a purtat haine de Festival

Pe langa salile de spectacol, Festivalul si-a lasat amprenta in mai multe locuri, incercand sa acapareze viata cuminte a bucuresteanului de rand…

Mergi pe strazile agitate ale capitalei si vezi volute de fum colorat cum ies din panourile stradale si te imbie la festival. Cobori la metrou, iarasi dai peste panouri cu Enescu. Iesi degraba la metrou Romana si dai fuga sa iti iei un covrig asa, pe fuga… la simigeria Luca gasesti covrigi cantatori in forma de cheie sol, facuti special in cinstea festivalului (un fel de editie speciala :)). Ca sa nu mai zic, daca intri in restaurantele din grupul CityGrill / Trattoria Buongiorno te intampina ziarul festivalului (editie zilnica) inca de la usa. Nu mai spun, daca esti in central orasului, langa Ateneu gasesti Piata Festivalului adica o scena imensa cu scaune + corturi de jur imprejur cu CD-uri/carti dar si mancare, bauturi etc unde poti sa stai si sa asculti muzica live, sa vezi filme care ruleaza acolo si alte manifestatiuni artistice (si toate spectacolele gratis).
Mai peste tot in septembrie, am fost urmariti de Enescu 🙂
Ebienale inseamna expozitia de arta contemporana ajunsa la editia a II-a – care s-a desfasurat pe intreaga luna septembrie, adunand impreuna o parte importanta a galeriilor de arta din Bucuresti. Bineinteles, lucrari de arta au fost expuse si in holurile salilor de spectacol si in zonele outdoor, din jurul acestora. Ca sa nu mai spunem ca, calea batatorita de melomanii imbracati frumos intre Sala Palatului si Ateneu a fost marcata cu stencils si desene facute de studenti si elevi la arte plastic, simpatica initiativa. Si, dupa ce explorezi metropola plina de viata, ajungi acasa….gasesti in posta niste pliante si o factura la utilitati… pe plic, ce sa vezi, iar logo Enescu!
Sa nu uitam, si alte 9 orase din tara s-au bucurat de spectacole in cadrul Festivalului… Arad, Bacau, Brasov, Cluj, Craiova, Iasi, Oradea, Sibiu si Timisoara. Brasovenii au fost privilegiati, s-a inaugurat o noua sala de concerte (Filarmonica din Brasov are sediu propriu pentru prima data in istoria ei!) cu un concert deosebit, sustinut de marele violinist Maxim Vengerov. Speram sa aduca noroc, cat mai multe concerte in Brasov!

Printre VIP-uri, la festival

Multe personalitati, VIP-uri cu ‘V’ mai mare sau mai mic au pasit in salile de concerte (de la Neagu Djuvara la politicieni, ambasadori si ministri, stimabile doamne si domnite, crainice si actrite). Persoanele pe care le-am remarcat insa foarte des la concerte (cel mai probabil oameni respectabili, cu abonamente): regizorul Ducu Darie, Tudor Chirila, Geanina Corondan, Dana Bartzer & Dan Creimerman (remember? :))

Despre artisti: gesturi si cuvinte (nu muzica)

Ne exprimam cu ajutorul unei priviri, un zambet, o carte, un film, un gest, o strangere de mana. Un pictor se descrie printr-o tusa de culoare, un actor printr-o respiratie, un dansator cu o unduire a bratului… si, putem continua.
Uneori insa, simti nevoia sa pui altceva in locul lucrurilor de zi cu zi, sa spargi pattern-ul. Poate un cuvant surprinde mai bine ceea ce gandesti sau poate ca un altfel de gest e raspunsul, un gest ce nu l-ai mai facut, ce te ia prin surprindere, chiar si pe tine… Un artist indrazneste, faptuieste, se exprima…. cu orice mijloace sau limbaj.
Iata cateva cuvinte si necuvinte ale artistilor din Festival (altceva decat armonii sonore, in care ei sunt mesteri iscusiti)…
In chiar prima seara de festival dirijorul Daniel Barenboim s-a intors inspre public la finalul lucrarii si a exclamat raspicat, cu fruntea sus, in romana “Enescu in veci!” A fost precum binecuvantarea unui batran intelept! O urare, o declamatie, o afirmatie, toate au fost. Si se pare ca a fost cu noroc.
In acest an gura targului, rumori, cuvinte pe la colturi si alte soapte… toate spuneau ca desfasurarea Festivalului este pusa sub semnul intrebarii. In seara in care s-a cantat Requiemul de Verdi (slujba funerara), directorul artistic al festivalului, Ioan Holender, a anuntat ca a discutat cu autoritati, ministri si guverne despre finantarea urmatorului Festival… Si, la scena deschisa am aflat ca Festivalul isi urmeaza cursul si in anii care vor urma, intr-o varianta mai restransa insa. Requiem-ul lui Verdi i-a purtat noroc festivalului Enescu, a adus vesti bune…. Poate ca, fiind an aniversar Verdi, prohodul a fost transformat din requiem aeternam (“odihna vesnica” conform ritului catolic) in crestinescul “Amin” (tradus ca “Adevarat, asa sa fie”)
Si, in aceeasi ton al gesturilor si cuvintelor adanci, iata ce au ticluit iscusit artistii:
– La aplauzele de la finalul simfoniei a III-a de Enescu, dirijorul Vladimir Jurowsky a luat partitura scrisa de Enescu de pe pupitru si a aratat-o inspre public, aceea merita aplauzele, asa ne-a trasmis dirijorul 🙂
– Orchestra americana Pittsburgh Symphony, concert 3 septembrie, introduce in cadrul unui bis cu nuante improvizatorice, prima tema muzicala din Rapsodia I de Enescu, solo de clarinet. Subtil, special si de mare efect pentru publicul extaziat, caruia i s-au oferit 3 bisuri in acea seara, doar unul insa cu tema de Enescu ascunsa frumos ca surpriza….
– Conducatorul ansamblului “Europa Galante” (concert de la miezul noptii la Ateneu) adreseaza cateva cuvinte, emotionat…. multumeste Festivalului Enescu care aduce lumina in ‘dark times’ si publicului impresionant ca numar si minunat! Si noi le-am multumit pentru o minunata seara Vivaldi cantat cu atata prospetime si smerenie!
– In ropotele de aplauze de la sfarsitul concertului (din penultima zi de festival), dirijorul Andrew Litton scoate o foaie din buzunar, o despatureste cu grija si citeste raspicat in romana ‘’Multumesc foarte mult!’’. Si iar ropote de aplauze.

Despre urmatoarea editie, Enescu 2015

S-a terminat o editie, ne pregatim asadar pentru urmatoarea, peste 2 ani…. Si, pentru ca profesionistii de la Festival lucreaza… editia 2015 se va deschide cu Filarmonica din Berlin, condusa de Simon Rattle iar Festivalul va dura 18-20 zile (si nu 28 precum anul acesta). Iata si primele confirmari de la artisti: Scala din Milano, orchestra din Israel cu Zubin Mehta, orchestrele de la Viena si Berlin.
Am pus bine la pastrare momentele din 2013, sa imi ajunga pentru perioada urmatoare, pana la editia viitoare. Scot putin cate putin, sa nu se termine prea repede si sa imi ajunga atata amar de vreme…
Si, asa cum a urat dirijorul Daniel Barenboim, Enescu in veci! Asteptam cu interes si nerabdare Festivalul Enescu 2015!

Acest articol a apărut prima dată aici: https://dordeduca.ro/impresii/festival_enescu_cuvinte_si_necuvinte/9706/0/
Foto: Sergiu Iczkovits, Andrei Gîndac