Un Piersic jr. cu-un Iureș ne-au făcut să uităm. Stage Dogs.

Teatrul își așteaptă invitații pentru premieră.
Lași primăvara în stradă și cobori la subsolul clădirii. Sala Teatrului Act pare neîncăpătoare pentru atâția oaspeți. Forfotă. Fiecare își caută locul și vorbește în tăcere, din ce în ce mai stins. Telefoanele sunt închise. Liniște. O sută de suflete așteaptă. Așteaptă semnul acela neștiut, de început. Așteaptă povestea, așteaptă emoția.
Scena micuță, cu oameni de jur împrejur, apărută parcă dintr-o îmbrățișare a publicului, tace în întunericul gol.

Improvizații de jazz.
Zărești două siluete. Doi actori discută la finalul unei piese de teatru. Tocmai ce au ieșit de pe scenă, sunt în cabinele de machiaj. Îmbrăcați în negru, par obosiți. Comentează replici și reacții din spectacolul ce tocmai l-au jucat. Firesc, colegial. Florin Piersic jr. actorul tânăr, în ascensiune, iar Marcel Iureș actorul de succes din generația veche. Simți relația de dominare a seniorului, vezi ezitările tânărului. Dialogul se frânge în întuneric.

Iar întuneric. Iar muzică. Scena numărul doi. Cei doi stau iarăși la palavre despre teatru. O întâmplare cu un domn care a adormit în timpul spectacolului și a început să sforăie zgomotos. Hilar, discuții, comentarii, întrebări. Și iar întuneric. Apoi un monolog. Apoi povestea cu înlocuirea ceaiului de rooibos din spectacol, cu whiskey. Și tot felu.

Spectacolul se construiește treptat, într-un mod vizual, cinematografic. Siluetele personajelor în negru par sculptate în lumina reflectorului. Pare ca și cum cineva a filmat actorii, urmărindu-i pas cu pas. Apoi a decupat fragmentele dinainte și după intrarea în scenă și acum vedem montajul. Colecție de reacții, sumedenie de trăiri, frânturi de idei, ca într-o oglindă a vieții. O oglindă a teatrului.

Întâmplări banale din viața de zi cu zi se perindă prin fața ochilor. Actorii fac exerciții de dicție sau repetă textul în sala goală. Povestesc întâmplări haioase de la repetiții sau comenteză vreun text, vreun coleg sau vreun ‘’scribălău’’ (un actor ratat ce nu creat nicicând nimic). Sau i s-a stricat unuia fermoarul și pornesc înjurăturile. Sunt întrerupți de vreun telefon de acasă: dictează lista de cumpărătiri sau au dialoguri codate șugubețe, dau indicații în cazul unor acidente și câte și mai câte.

Relațiile dintre cei doi se transformă și cresc. Pare prietenie. Apoi acceptare. Apare și conflictul. Și consensul. Înțelegere fără cuvinte. Destăinuiri. Sfaturi. Revoltă. Recunoaștere. Teamă. Recunoștință. Și, ciclic, totul se închide așa cum a început, în același moment.

Florin Piersic jr. semnează regia și textul (inspirat de “A Life in the Theatre” de David Mamet). Traducerea îi aparține lui Ovidiu Niculescu iar adaptarea tot lui Piersic jr.

Piesa este impregnată de expresii specifice lumii artiștilor, un jargon actoricesc: ai un spectacol de dus, actrița a fost pe dinafară, teatru cu ‘’t’’ mare, e prea jos ca nivel, e o păcăleală de piesă, dă-mi o situație  să joc ceva etc. Dar și de reacții precum: De unde apar ăștia cu ideile lor? Nu o să dea nimeni bani pe piesă! Nu o lua personal! Un puști din generația nouă. Să fii atent de la cine primești laude.

Cadrul minimalist (scenografie semnată de Tudor Prodan, light design de Bogdan Gheorghiu și costume Irina Voinea), creează atmosfera de mediu relaxat de sală spectacol sau back-stage, cabine actori. Luminile sunt cele care accentuează sau prelungesc gesturi, posturi, imagini statice clișeistice (actorul ce fumeză o țigară, înconjurat de volute de fum) sau dimpotrivă, dinamice (jocul punctat din lumini pe fețele actorilor care își spun replicile, în nemișcare). În viață, la fel ca pe scenă, ieși în fața reflectoarelor. Prin simplitatea lor, imaginile actorilor (îmbrăcați în negru, cadru întunecat, punctați de lumină) îți rămân întipărite pe retină. Iar textele actorilor capătă parcă și mai mare forță astfel (eludând elemente de prisos).

Marcel Iureș și Florin Piersic jr. își joacă rolurile de actori, se joacă pe ei. Sunt rolurile lor sau e realitate? Atmosfera creată este atât de firească, parcă actorii ar sta lângă tine pe scaun și îți povestesc. În cuvinte simple, natural și firesc.

Măiestria detaliului și frumusețea dozării energiei transpar în fiecare gest, în fiecare schimb de priviri. Avem în față doi actori de cea mai înaltă ținută. Și se simte, se vede, se transmite. Scena le oferă cadru iar ei construiesc măiestrit. Le place să joace împreună.

Monologurile punctate ici colo îți taie respirația. Prestație actoricească de excepție. Actorii sunt acolo, atît de aprope de tine încât cel mai mic gest, transpirație, respirație, cută de haine, încruntare, brățări, tatuaje capătă parcă alt sens, totul e mai pregnant, mai puternic.

Regizorul creionează stări și emoții în tușe discrete. Fărâme din viață ce se rotesc ușor ca într-un caleidoscop de copil cu bucăți de sticlă colorată. Se împletesc povești de pe scenă cu povești din viață. Uneori acestea se contopesc. Și nu îți mai dai seama (în punctul culminant al piesei) dacă e repetiția sau e piesa de teatru? Nedefinit. Disperarea unei realități, textul unui piese, scena unei teatru. Scena și viața au devenit una și aceeași. Teatrul face parte din viață.

Și îți rămân întipărite în minte: ’’Fă-i să râdă, fă-i să plângă! Fă-i să uite!’’

Acest material a apărut inițial în Ziarul Metropolis aici