Ia-mă în brațe, să îți spun cine ești! (observator urban de luat în brațe)

Luatu’ în brațe. Un obicei care se pierde sau e privit cu (din ce în ce mai multă) reticență. Cu rezervă sau răceală.

Te iei în brațe cu mama sau cu tata, cu bunicii, cu frații și verișorii. Poate și cu o mătușă mai mămoasă, din când în când. Și poate cu o prietenă din copilărie. Și cu iubitul. Dar cam atât.

Dar ce-i cu luatu ăsta în brațe? Și, chiar e nevoie să ne atingem? Și dacă luăm vreo boală?
Să stea fiecare în banca lui, cu ale lui, terminați cu prostiile astea siropoase!

În ultima vreme am tot fost atentă la reacțiile oamenilor – la felul în care m-au luat în brațe sau au răspuns gestului meu. Timid, reținut, circumspect, neutru, melancolic, cu dor, cu entuziasm, împotrivă, deschis sau cu patimă.

La fel cum primești sau cum ți se răspunde la o strângere de mână, la fel e și cu luatul în brațe.

Spun despre câteva strângeri în brațe, cu destinatarii lor cu tot.

Speriosu’. Se pune degrabă în gardă și vine cu umărul înspre tine. Cumva te străpunge. De fapt vrea să îți pună frână, să îți ia elanul. Zice cumva: alo, tovarășe, tââââr, stai nițel, nu mă lua repede, asta e ceva nou, nu am învățat la școală și nu îmi place.

Mai bine fug. Te duci înspre el și abia dacă își deschide brațele, ca în reluare. Parcă se sparge dacă se mișcă mai mult. El nu te atinge, doar se lasă atins. Așa, cumva în silă și parcă ar spune: lasă-mă, mai bine nu mă atinge.

Doar de poză. Luatu asta în brațe e studiat tare. Din dorința neclintită de a evita pe cât se poate atingerea dar totuși nici să nu te refuze, vine muuult înspre tine cu brațele deschise (dar cu trunchiul rămâne înapoi) astfel încât rezultă o îmbrățișare formală a brațelor, cu atingerea ușoară a zonei de sus, a umerilor. Ceva de genul: bine hai, ne îmbrățișăm dar în condițiile mele, fără prea multe faze d’astea, scurt pe doi.

Iepurește. Luatu în brațe (în oricare dintre felurile enumerate mai sus) într-un timp extrem de scurt. Ca și cum ai fi proaspăt vopsit și s-ar lua culoarea. Țac-pac, am fugit. Lasă-mă, mă, și o tulește.

Înțepenitu’. I s-a întâmplat atât de rar încât a uitat că există așa ceva. Dar de ce să ne luam în brațe, adică chiar trebuie? Există așa ceva? Rămâne băț ca o mumie, nu știe nici cu brațele ce să facă, se încordează tot și închie ochii ca la venirea unui mare cataclism. Cade cerul, catastofă, ce mama naibii e asta?

Învățăcelul doritor. Nu știe ce l-a lovit, nu știe ce trebuie să facă, dar stă acolo cuprins în îmbrățișare, se oferă tot dar are nevoie de instrucțiuni (de genul pentru pasul următor apăsați ….). Aaa ce bine, ce e asta, ia uite, ce tare, îmi place, e cald, mai vreau, eu mai stau aici.

Hotărâtul. Se apropie frontal, cu pieptul înainte și lipește o parte cât mai mare din suprafața de joc. Și stă acolo, secunde bune, lipit strâns, strâns. Parcă nu ți-ar mai da voie să ieși din strânsoare niciodată. Aci se asezonează după caz (doru, iubirea, recunoștința, cu luatu pe sus, încolăceala, învârtitu și câte nu ar mai fi). Ține-mă tare, am nevoie de asta, ține-mă bine, să rămânem așa lipiți. Da, da, împreună, nedespărțiți.