O zi în Făgăraș, pe Lespezi, 2517 m. Cu capul în nori, pe al cincilea vârf din țară.

,,Munții nostri aur poartă’’ spun niște versuri de Goga. Or avea munții și tezaure cu aur dar de neprețuit sunt alte comori…. aerul, priveliștile, urcușul cu iz de libertate, lupta ta cu tine să mergi mai departe, culorile ce ți se arată, cu flori, frunze și stânci, sunetele ce te înconjoară, de la liniștea împietrită la sporovăiala de păsări sau tumult de pârâu învolburat. În mijlocul naturii, simți cu adevărat cum oxigenul și energia îți invadează întreaga ființă.

Mai mereu când ajung pe munte mă întreb de ce oare nu sunt mai des acolo, cum se face că uit de așa minunății, de frumusețea și măreția care sunt atât de aproape totuși. Cu astfel de gând, mă bucur enorm că am ajuns luna aceasta pe munte! Cu bucuria sinceră a copilului care mai că ar vrea să sară într-un picior și nu alta.

Făgăraș. Munți spectaculoși, năvalnici și imprevizibili la fiecare secundă. Port cu mine amintiri din facultate cu frumusețea neclintită a lacului Capra și Fereastra Zmeilor. Și mai ales cu Valea lui Stan (cu scări mobile în canion spectaculos!), cu o furtună cu tunete și fulgere și ploaie de toată frumusețea, până la piele…

Dar acum e altfel, urmează o zi de august cu prognoză însorită pe toate undele (și nu a fost nimic înșelător, chiar daca Făgărașul e surpinzător și neașteptat în orice clipă).

Împreună cu o gașcă inimoasă (suntem 7, Doamne, și toți 7, ca în povești) urmează să cucerim Vârful Lespezi de 2517 m altitudine. Membri echipajului, toți unul și unul, majoritatea cu experință de munte sau cu o condiție fizică foarte bună (mai toți fac mișcare cu regularitate). Eu, amatoare de munte, fără prea mult antrenament (mai degrabă cu amintiri de munte din facultate), dar cu voință cât casa.

Estimare: 10 ore, pe un traseu de dificultate medie (așa au dat prognostic cei cu experiență).

O drumeție presărată cu o grămadă de mici peripeții: conducătorului grupului i s-a dezlipit talpa bocancului (și a făcut întrega coborâre cu o lipitură improvizată), am dat nas în nas cu un câine de stână (ce a primit o amăgire deșteaptă cu nume de fată, ‘’Eugenia’’), am trecut pe pietre umede peste un pârâu (câțiva și-au răcorit bătăturile în el) iar aproape de vârf, au apărut, după un colț, niște parapantiști de ne-am și speriat.

Am început traseul la ora 09:30 din Piscul Negru pe marcaj bulină roșie. Prima parte din traseu (aproximativ 40 minute) a fost prin pădure, pe o pantă înclinată (așa, de încălzire la foc automat, dar la răcoare).

La marginea pădurii, un pic mai sus, pe dreapta, o stână. Ne-am suflecat mânecile, pantalonii, ne-am dat bine cu cremă de soare, cu șepcile la purtător, ochelari de soare, o dușcă de apă și am început urcușul pe golul alpin. De aici până în vârf a fost urcuș non-stop, inițial mai lin apoi din ce în ce mai pieptiș.

Traseul înseamnă drumeție în pantă (nu prea există în program nivel drept) iar în zona dinspre vârf a fost cu “scrambling” (adicătelea din motive de înclinare destul de abruptă, te ma țineai nițel și cu mâinile de câte o stâncă). Dar stați fără grijă, e un summit non-tehnic, se atinge fără să fie nevoie de echipament de alpinism (hamuri, frânghii, echipamente de protecție etc.), urcușuș se face pe Piciorul Lespezilor până în vârf. Adică cu bocanci corespunzători, cu mușchii din dotare antrenați bine, cu genunchi foarte buni! Și cu zâmbet la pachet, bineînțeles.

Ce am descoperit eu cu mare bucurie (și mi-au fost de maaare ajutor, mulțumesc prietenilor!) au fost bețele de trekking! Pe acest traseu sunt mai mult decât binevenite.

Unul dintre spectacolele care cu greu poate fi pus în cuvinte, este liniștea înălțimilor alături de șuieratul vântului. Pornind de jos din pădure, până în vârf, trecând prin drumul de creastă, totul pe gol alpin (fără niciun brăduț în preajmă) mereu în bătaia vântului, păstrezi mereu în urechi șuieratul vântului. Și ce e mai frumos, are intensitate schimbătoare. Adică, din când în când, îți trasează în urechi un nou hotar, ca o bornă kilometrică imaginară auditivă: acum ești mai sus, mai sus, diferență de nivel, ups, mai sus. Iar vârful are cântecul lui special, cel mai șuierător.

Și, pe întinderea verde a urcușului apare ici-colo câte o minunăție de floare: bujorul de munte sau rododendronul (aglomerări de buchețele cu flori de un roz intens), mici margarete sau floricele albe or galbene, totul în vegetație pitică.

Ultima jumătate de oră până în vârf (sau poate mai bine, nu îmi mai dau seama prea bine) este urcuș pieptiș și trebuie să te mai prinzi de câte o stâncă ca să te fixezi și să înaintezi. Și nu te uiți în spate că te cam ia cu amețeli, mai bine privirea sus și mergi tot înainte, precum pionierii. Ești tu cu tine, cu concentrarea ta, cu inima pe care o auzi în piept bătând puternic și respirația pe care încerci să o reglezi sacadat (și simți în fiecare mușchi lipsa de antrenament din ultima vreme). Tot mai sus, hai, hai că poți. Altitudinea își spune cuvântul, la fel și diferența de nivel (adică de la Piscul Negru până sus urci cam 1200m!).

Vezi oamenii în șir indian pe creastă (pare că nu mai e mult până pe vârful dezgolit și în același timp parcă nu mai ajungi, precum Fata Morgana). Și deodată auzi ceva, un sunet puternic în jurul tău ….sunt parapantiștii care plutesc alene pe palele de vânt. Unul a trecut la câțiva metri, am vazut cum stă în sacul negru, ca într-o sanie. Strașnică companie: parapantiștii, păsările înaltului și noi, mici, mititei, cocoțați pe vârf, ca niște furnici pe măreția asta de mușuroi.

Este ora 14:00, iată că s-au făcut 4 ore jumătate de urcuș.
Și, și, ca prin vis, văd și rozeta verde care marchează vârful, victorie!
Ești sus, foarte sus, mai aproape de cer decât de pământ, cum se zice. În jurul ochilor o priveliște ca în povești: munți după munți, vârfuri după vârfuri, 360 grade de jur împrejur sunt munți cât cuprinzi cu ochii. Golași, frumos conturați, ca într-o carte de geografie.

Prietenii mei încep să îmi spună numele vârfurilor dimprejur (uite, Cornu Călțunului, ăla e vârful Negoiu etc.) iar eu mă simt aterizată parcă între filele ’’Atlasului geografic școlar’’ din copilărie, acela roșu și cartonat, pe vremea când învățam grupele de munți. Ce splendoare, ce spectacol, ce minunație, pare ireal ce se vede! Cuvinte mari pentru trăiri mari!

Toată lumea de pe vârf privește cu jind înspre rozeta verde, toți vor să facă poze, cred și eu! Un fel de încununare a succesului, un fel de trofeu, rozeta verde de fier cu steag tricolor, ăsta da premiu!

Poposim jumătate de oră maxim, fiecare își odihnește oasele și suflul și apoi își mănâncă binemeritatul sandwich din rucsac; cică pe vârf mâncarea ar avea gustul cel mai bun, poate e gustul izbânzii ascuns printre dinți în aerul rarefiat la peste 2500 m.

Cu răsuflarea tăiată mergi apoi într-un colț de unde se vede o pată de apă desenată frumos mai în vale, Lacul Călțun și cu o prăpastie amețitoare la pachet. Te duci tiptil, cuminte, înapoi la locul de unde ai venit.
Respiri înălțime, respiri aer cum nu ai respirat de mult, aer de libertate și frumos, cu vântul ca un cântec armonios în urechi. Și ochii care se odihnesc pe culmi.

Coborârea o facem prin altă parte, o luăm pe Șaua Lespezi, Vârful Podeanu apoi Șaua Podeanu (pe marcaj cu dungă albastră). După o coborâre de vreo jumătate de oră pe o pantă din dreapta, urmează un drum aproape drept cu un spectacol stânga-dreapta de îți taie răsuflarea. Lanțuri muntoase te însoțesc într-un peisaj cum rar poți vedea pe o distanță atât de mare. Practic, mergi printre munți, te înconjoară din toate pățile, ca într-un dans. Vezi apoi drumul flancat cu momâi de piatră (turnulețe de pietre plate așezate unele peste altele care marchează piscul, îi ajută pe temerari, în condiții de vizibilitate redusă, să știe unde este vârf).
Ne oprim de câteva ori să admirăm spectacolul oferit de Făgăraș, fără pereche!

Și după atâta umblat cu ’’capul în nori’’, aproape de cer, la propriu, începe și coborârea amețitoare și grea. Vedem în stânga pentru o vreme tot drumul pe care l-am urcat, tot Piciorul Lespezilor, până la varf. Atât am urcat adică?

Urmează o întindere abruptă și monotonă de iarbă cu tufișuri de smocuri înalte ici-colo și simți că nu se mai termină. Cobori și cobori și cobori și genunchii cam țipă după ajutor. Te duci cu gândul aiurea la un elicopter în zbor, ai vrea să vină să te ia. Pe panta aceasta apar niște făpturi noi, niște flori mov în ciorchine, ce stau semețe în sus. Cine e odihnit de coborâș face chiar și poze.

În vale se vede o stână dar nu ajungem la ea, noi ținem stânga, dăm într-un drum de pământ. Ajungem adică la un drumeag drept, e drum drept cum nu ai mai experimentat de mult. Drumul cotește tot în stânga vreo 10 minute până când, bineînțeles, iar trebuie să coborâm o pantă înclinată, prin iarbă deasă. În vale se vede o stână cu un ciobănesc ce se înființează în așteptarea noastră fix la poale. Reușim să trecem de el cu niscaiva dulce (trăiască bunătatea de fată ‘’Eugenia’’!), apoi traversăm un mic pârâu, urcăm ușor o coastă și ajungem iar la marcajul cu bulină roșie (ajungem la prima stână pe care am văzut-o în drum) și continuăm drumul prin pădure, exact pe unde am venit de dimineață.

Și, una peste alta, s-au scurs 10 ore până am ajuns înapoi la Piscu Negru. Fibrele de mușchi de la picioare, genunchii, chiar și brațele, toate se resimt, mergi înainte așa dintr-o inerție mecanică. Dar zâmbești aiurea, așa e, ai reușit!

Un traseu superb de o zi, solicitant, cu mult urcuș și, și mai mult coborât în pantă și o diferență de nivel de peste 1.000 m. Am avut noroc de o vreme de vară superbă (mai rar așa ceva pentru Făgăraș) iar peisajele, peisajele, nu pot fi descrise cu adevărat în cuvinte.

Munții Făgăraș, un spectacol sublim, de încercat, măcar o dată în viață!