‘’Cine nu-i regretă pe șvabi?’’ Cămine în Mișcare, Banat.

,,Cine nu-i regretă pe șvabi?’’ întrebarea care mi-a rămas în minte după trei zile petrecute în Banat.
O întrebare cât o mie de cuvinte, spusă de un român.

Au fost trei zile cu zâmbet de vară, cu povești de viață, în trei sate aflate lângă Timișoara, la granița cu Serbia, despre care abia dacă auzisem până atunci: Comloșu Mare, Comloșu Mic și Lenauheim. Cât despre poveștile cu șvabi, știam mult prea puțin, de prin cărți (de loc sunt din Dobrogea, drumurile m-au dus rar prin Banat).

Ce înseamnă ’’Cămine în Mișcare’’? Cu ce prilej am ajuns în Banat? 

Cămine în Mișcare sau Moving Fireplaces este un proiect care se desfășoară sub umbrela Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021 și este produs de Asociația Prin Banat și finanțat de Consiliul Județean Timiș. Cămine în Mișcare reprezintă primul proiect de cercetare antropologică în Banat (a început în 2017) și totodată singurul proiect care se desfășoară în mediul rural, din cadrul programului Timișoara 2021.

Proiectul conceput de Asociația Prin Banat  vrea să încurajeze oamenii să-și împărtășească moștenirea culturală și poveștile personale cu cei din jur, pentru a întări dialogul inter-cultural.

Concret, înseamnă că o echipă de specialiști (etnologi, geografi, istorici etc.) merge în sate și vorbește cu oamenii locului, organizează interviuri. Aceștia vor să surprindă viața de zi cu zi, să ia pulsul comunităților mici, să vadă cum sunt satele acum și ce a lăsat în urmă migrația.

Pe vremuri, acestea erau sate cu populație majoritară de şvabi (etnie germană ce a venit în zonă în sec. 18). Astăzi, istoria arată total diferit: dacă mai găsești câțiva șvabi într-un sat, undeva  la sub 10% din populație.
Cămine în Mișcare nu vrea să scrie cărți de istorie ci aşază o oglindă în fața satului bănățean, ca să vedem cum arată astăzi: cum decurge azi traiul în Banatul istoric și ce l-a influențat în ultimii zeci de ani. Un demers sincer despre cunoașterea și înțelegerea Banatului, prin oamenii și poveștile lor reale, spuse cu onestitate.

Sunt povești mai puțin cunoscute, cu deportări în Bărăgan în perioada comunismului și domicilii forțate. Adică familii luate peste noapte din casele lor și forțate să își înceapă viața de la zero la sute de kilometri distanță, obligate să își facă bordeie în câmp, la propriu… şi alte grozăvii.

E important să ne cunoaștem trecutul, rădăcinile, cu istoria lui recentă. Să dăm mai departe generațiilor viitoare aceste povești, ce fac parte din cultura noastră.

‘’Cămin’’ (din numele proiectului Cămine în Mișcare) înseamnă și sobă, vatră, dar și casă părintească or casă, familie. Este locul acela unde ești înconjurat de cei dragi, de familie, locul unde energia înflorește.

Cu ce se încheie proiectul Cămine în Mișcare. În urma procesului de cercetare din sate vor rezulta câteva cărți despre Banat, pe măsură ce proiectul se derulează. Primul volum a apărut deja (în ianuarie 2019) și are în centru satele Margina si Zorani.

Poveștile vor prinde apoi și forme de artă: piese de teatru (prima piesă a fost scrisă și jucată deja de câteva ori: “Altă zi cu soare” scrisă de Andrei Ursu, bazată pe un caz real, ce prezintă povestea unui țăran, Serafin Oproni, din satul Zorani), expoziții de fotografie și un film documentar.
La acestea se adaugă și câteva evenimente dedicate comunităților (cu discuții la scenă deschisă, concerte, expoziții, proiecții filme, ateliere pentru copii etc.), după încheierea etapelor de documentare în zonele respective.

Un pic de istorie, cine sunt șvabii
Şvabii au emigrat în Banat cu peste 300 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei și Austriei.
Cum au ajuns pe aceste meleaguri? În urma războiului austro-turc din 1716, Banatul a fost cucerit de Imperiul Habsburgic. Pe atunci Banatul era depopulat și avea teren mlăștinos iar habsburgii au hotărât să schimbe locurile, să le dea viață, să fie productive. Astfel, Imperiul a oferit sprijin financiar și scutiri de impozite pe termen lung familiilor de nemți care doreau să înceapă un trai nou, într-o nouă patrie.

Au urmat 3 valuri de coloniști (în funcție de numele împăratului de atunci, colonizările s-au numit ‘’carolină’’, ‘’tereziană’’ și ‘’iosefină’’) care proveneau din diverse zone rurale ale imperiului (malul stâng al Rinului: Elveția, Alsacia, Lorena, Luxemburg și Palatinat, precum și din Hessa, Bavaria și Suebia dar și din Austria, în special din Stiria). Șvabii au luat acest nume, cel mai probabil deoarece majoritatea erau înregistrați și îmbarcați la plecare, în orașul șvab Ulm.
După ce prima generație de coloniști șvabi s-a confruntat cu epidemii, febră și foamete, în timp, Banatul a fost transformat în grânarul imperiului austriac, în secolul 19. După multele victime și obstacole de la început, s-au succedat apoi generații care au prosperat și au ajutat la recultivarea și creșterea întregii regiuni.

Șvabii bănățeni explică efortul lor de generații printr-o zicală ”Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot).
Cu toate că au fost comunități puternice în România, cea mai mare parte a șvabilor bănățeni a emigrat în Germania, începând cu instaurarea comunismului (când majoritatea au fost persecutați, au avut parte de deportări forțate).

Se spune că Ceaușescu ar fi vândut Germaniei peste 230.000 de șvabi și sași. La rândul lor, aceștia erau forțați să dea șpagă securității, ca să plece din țară (li se cerea aproximativ 8000 mărci, mărturisesc șvabii). Pe vremea aceea erai arestat dacă erai prins cu bani într-o monedă străină.

De la o populație majoritară șvabă, în urmă cu 300 ani, în prezent aceste localități au un procent de sub 10% șvabi.

 

Pe scurt, ce s-a întâmplat la Cămine în Mișcare, 23-25 august 2019
După ce anul trecut proiectul Cămine în Mișcare a adunat poveștile Banatului istoric de la granița cu Ardealul (în satele Margina și Zorani), anul acesta, la cea de-a doua ediție, cercetarea în teren s-a desfășurat la granița cu Serbia în satele: Comloșu Mare, Comloșu Mic, Lunga, Grabaț și Lenauheim.

În semn de mulțumire pentru sătenii care și-au deschis casele și inimile și au sprijin proiectul, Cămine în Mișcare a organizat câte un eveniment dedicat fiecărei comunități, în satele: Comloșu Mare, Comloșu Mic și Lenauheim.

Au fost trei evenimente diferite care au surprins activitățile specifice fiecărui sat și locurile de acolo. Au avut loc și concerte (Fanfara Ciocârlia, Gramofone și un concert simfonic), spectacole de teatru itinerant (Asphalt Theatre), proiecții de film, expoziții de fotografie (cu poze din fiecare sat) și ateliere pentru copii. Povestesc, pe scurt, despre ce s-a întâmplat în fiecare zi.

Cămine în Mișcare, ziua 1: Comloșu Mare

Prima zi dedicată comunităților de la granița cu Serbia s-a desfășurat în satul Comloșu Mare, mai exact în parcul central din sat.
De cum ajungi în zonă, te surprinde un detaliu: puzderia de biciclete (la fel și în Jimbolia) aflate pe ulițe și străzi. Toată, toată lumea merge pe bicicletă, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă locuitor.

Am participat inițial la un vernisaj cu fotografii care surprindeau imagini chiar din sat, într-o expoziție în aer liber. Era inedit să fii acolo și să îi auzi pe săteni discutând… ‘’ăsta e a lui… ia uite-l pe…ai văzut poza asta?…’’ Sau să le vezi expresia fețelor, cu zâmbet curios și mirat, cercetând fotografiile, sprijiniți de ghidonul bicicletei. Satul lor pe care ei îl văd zi de zi (căruia poate nu îi mai văd farmecul), văzut acum prin ochii altora. Emoție autentică, simplă, nimic regizat.

Am asistat apoi la o proiecție de film. Înregistrările video au captat imagini în mișcare din satul Comloșu Mare în anii ’70 și ’80 de către un sătean, domnul Gheorghe Ardelean, cu mare pasiune pentru film. A fost fascinant să vezi crâmpeie din viața satului: copii la grădiniță, apoi serbări, petreceri, în curtea școlii, în familii, dansuri, ritmul vieții în diverse anotimpuri etc. plus comentariile sătenilor care recunoșteau vecini, prieteni, farmacista din sat (în film, într-un laborator de chimie, în mijlocul colegilor de școală).

Următorul moment ’’Local Talks’’ sau ’’Povești locale’’ a adus în fața audienței “Clubul Femina” care a împlinit 18 ani de când s-a înființat în Comloșu Mare! Adică o reuniune a femeilor din sat care a început inițial prin a își serba zilele lor de naștere apoi căutând motive să  “mai uite de blide”, să facă lucruri pentru comunitate dar și pentru ele. Și uite așa, au făcut ba o piesă de teatru în travesti, ba au dansat menuet în costume de epocă, ba au organizat concursuri de prăjituri, torturi și sarmale, dar și colinde şi ateliere de ghirlande și coronițe, proiecte pentru copii sau bătrâni și câte și mai câte.

Treptat au început să fie renumite în zonă (ba, câteva sate au și încercat să le copieze, dar fără prea mult succes) și au fost invitate în satele din împrejurimi, în special pentru colindele de sărbători.

Clubul mai există și astăzi (aproximativ 20 membre) și organizează două evenimente pe an: un concurs culinar, fie cu prăjituri, fie cu torturi, alternează în fiecare an (cu juriu, cu note atribuite pe criterii clare, treabă serioasă!) și un eveniment legat de sărbătorile de iarnă. Atunci când au fost întrebate de moderatoarea Oltea Zambori ce înseamnă pentru ele acest club și să alăture un exemplu de un moment special, răspunsurile au sunat așa:

‘’Sarmalele și torturile noastre sunt bune, dar faptul că ne adunăm, că suntem împreună, înseamnă mai mult’’, ‘’Cel mai special moment a fost când am suflat în lumânări în tort. Făcusem pentru copii, dar pentru mine niciodată. ‘’, ‘’Cel mai mult mi-a plăcut că am jucat teatru‘’, ‘’Am simțit că suntem admirate‘’, ‘’Nu suntem numai femei, suntem prietene ‘’ ‘’Am reușit să ne unim. ‘’

Ne-au adus poze, au vorbit în grai specific comloșenesc, ne-au arătat fragmente din ziare vechi și materiale pe care le păstrau cu sfințenie despre, probabil, cele mai frumoase momente din viața lor. Momente speciale concepute și puse în practică de ele, un exemplu de comunitate vie, în care omul sfințește locul.

După-amiază am asistat la un alt moment special, am mers la granița cu Serbia unde copiii români, în port popular, au dat mâna cu prietenii de peste graniță, la vama româno-sârbă, la Lunga – Nakovo. Momentul a fost susținut de Ansamblul “Iorgovan” din Comloșu Mare și Ansamblul “Čanadske Zvezdice” din Cenad care și-au dat întâlnire la vamă cu prietenii sârbi de la KUD “Izvor” Nakovo din Serbia. A fost un moment cu adevărat special să vedem frumoasele costume populare, și de o parte și de alta, și dansurile specifice fiecărei zone, cu steagurile fluturând în vânt și zâmbete largi.

Seara s-a încheiat cu două surprize artistice, pentru sătenii din Comloșu Mare: o trupă de teatru stradal (Asphalt Theater) invitată din Israel şi celebra Fanfară Ciocârlia (ce  susține mai multe concerte în străinătate decât în țară).

Teatru cu acrobații în aer și muzică live, cu jocuri și improvizație, cântat la vioară sau chitară, cu mers din loc în loc cu alaiul de săteni, nu cred că a mai văzut Comloșul. M-a fascinat ”spectacolul” locului, cu oamenii și reacțiile lor atât de diferite: a fost cu mirare, surpriză, ochi mari, bucurie, reținere, curiozitate, implicare, alergat dintr-un loc în altul, o paleta extrem de largă de emoții.

În astfel de momente, în astfel de locuri poți să ai parte de reacții atât de vii, cu sinceritate, din partea unor oameni cu care vorbești pentru prima dată: ”Să mai veniți pe la noi cu așa lucruri frumoase, de bună calitate, altfel. Vă invit la mine, mi-ar face plăcere, vă ofer cazare și mâncare, să mă căutați, să mai veniți la noi.” Am rămas fără cuvinte la această reacție a unei doamne din sat.

Concertul ”Fanfara Ciocârlia” a încheiat o zi plină, cu extrem de multă energie și bucurie și mult, mult dans. Am surprins aceleași priviri curioase la început, transformate repede de muzică în entuziasm și înflăcărare.

Probabil că o să se mai vorbească mult timp în sat despre aceasta zi și proiectul ”Cămine în mișcare”.

Cămine în Mișcare, ziua 2: Lenauheim

Proiectul a continuat ziua următoare cu evenimente în satul Lenauheim (la 45 km de Timișoara), punctul central fiind curtea Casei Memoriale a poetului Nikolaus Lenau din sat.

Dacă ajungeți în zonă, înainte de Lenauheim, la marginea satului Grabaț o să vedeți câteva vestigii: ‘’Monumentul Calvarului‘’ și un cimitir dedicat populației răpuse de epidemia de ciumă din 1836 (în secolele 18-19 epidemiile de ciumă și holeră au făcut ravagii în satele bănățene).

Pentru cine nu știe, Nikolaus Lenau a fost un poet (reprezentant al romantismului) ce a locuit în Ungaria și Austria, locul nașterii fiind acest sat, care acum îi poartă numele. Casa memorială adăpostește și o colecție etnografică – sunt câteva camere utilate care reproduc cămine șvăbești (bucătărie, dormitor, cameră de zi) și o colecție impresionantă de păpuși, peste 100, îmbrăcate în costume populare șvăbești. Păpușile sunt expuse în perechi, fată și băiat, întocmai dansurilor tradiționale care se joacă în perechi. Reproducerile urmăresc portul tradițional în cel mai mic detaliu, de la culori și materiale, până la cea mai mică floare de la pălărie, panglică sau dantelă.

Deoarece șvabii provin din diverse regiuni ale Germaniei, aceștia au adus portul de acolo. Astfel, de la sat la sat costumele tradiționale șvăbești din Banat sunt foarte diferite (pot fi două sate alăturate care au costume total diferite și, se pare că, și dialectele lor oglindesc același specific).

Din ce am observat, un element distinctiv al zonei îl reprezintă prezența franjurilor lungi de la costumele feminine (se găsesc fie la șalul purtat pe umeri, fie în partea de jos, a șorțului, fotei).

În poveștile de la Lenauheim am tot auzit pomenindu-se despre Kirvai/ Chirvai ce reprezintă celebrarea hramului bisericii catolice, într-o alăturare religios-laică (un obicei adus în Banat de către populația șvabă). Sărbătoarea se desfășoară, de obicei, afară, în fața bisericii, unde reprezentanții comunității dansează în perechi (îmbrăcați frumos în portul populat specific) cu acompaniament de instrumente de suflat din alamă (specifice fanfarei).

Ce am aflat și mi se pare fascinant: acest obicei specific șvăbesc este continuat și astăzi, în unele sate, de către… români! Cu toate că șvabii nu mai sunt majoritari în comunitate și este un obicei specific religiei și culturii lor! Un exemplu grăitor în legătură cu ce înseamnă tradițiile, toleranța, comunicarea și buna conviețuire inter-etnică de secole.

Un alt lucru emoționant pe care l-am auzit aici: șvabii care s-au mutat în orașele din Germania duc cu ei ceremonia de Kirvai și serbează acolo, pe plaiuri nemțești, hramul bisericii din satul din România unde au trăit atâția ani… nu știu dacă ați mai auzit așa ceva, fără cuvinte!

Am făcut apoi și o scurtă vizită prin sat unde am aflat că există o singură biserică (catolică) în Lenauheim, așezământ care este împărțit cu ortodocșii, care își țin și ei slujbele acolo (la intrarea în biserică erau afișate orele la care au loc slujbele). Încă un exemplu de bună comuniune și comunicare inter-etnică care se întâmplă, probabil, în multe localități.

Pe scena din curtea interioară a casei memoriale au prins glas și poveștile spuse de localnici ce au țesut iar atmosfera specială a acelor vremuri în care șvabii și românii conviețuiau, așa cum spun ei, ‘’ca într-o familie‘’. Pe atunci (în perioada comunismului), în Lenauheim, ‘’era viață‘’ povestesc aceștia și aveau în sat: fanfară, taraf, cor, făceau șezători și uneori organizau și spectacole de teatru.

O frază memorabilă auzită în discuția de pe scenă, spusă de o româncă:
“Românii au invățat de la şvabi punctualitatea şi ordinea iar ei au învățat comunicarea de la noi”.
Și tot dânsa a povestit cum, acasă era învățată să măture în fața casei o singură dată pe săptămână. Și, când a văzut că toate femeile șvabe mătură în fiecare zi în fața casei, a început și dânsa să facă același lucru.

Astfel de discuții aduc laolaltă oamenii din sate, tinerii și vârstnicii, dar mai ales copiii. În mulțime, m-am alăturat discuțiilor cu oamenii locului. Am aflat de la un șvab care locuiește în Germania că astăzi mai sunt vreo 20 șvabi în satul Lenauheim (la început, când s-au pus bazele satului, erau populație majoritară). Ochii săi de un albastru incredibil de intens, purtau un fel de nostalgie atunci când povestea despre trecut.

Am auzit că majoritatea șvabilor trec în vizită când și când să își vadă locurile în care s-au născut și au crescut, mulți dintre ei îi spun ‘’țara mea’’.

În Germania, o data la doi ani, întreaga comunitate de șvabi bănățeni se reunește la Ulm (același loc de unde au pornit colonizările, cu 300 de ani în urmă), astfel de întâlniri mai au loc și în alte orașe însă.

Spre seară, muzica a cuprins curtea interioară adăpostită de ziduri groase: am ascultat un concert de muzică clasică, o formă de artă la care sătenii au acces mai puțin. TM Chamber Orchestra – proiect ‘’tribul artistic’’ un concert special conceput anume pentru Cămine în Mișcare. Muzica clasică cântată live, cu o scenă plină ochi de instrumentiști tineri, a răsunat în micul sat, ca în basme. Să mai povestesc despre ochii curioși ai celor mici care s-au așezat pe puf-uri, fiind ‘’lipiți’’ de scenă?

Și încă o surpriză, după concert: ne-am bucurat să vedem o instalație interactivă cu lumină “DIM”, într-o gheretă de la clădirea fostului CAP. Cu ajutorul luminii ecranului de mobil (cu care trebuia să atingi peretele), puteai desena forme fosforescente în întuneric. Copiii din sat erau fascinați și nu se mai dădeau duși din acel loc.

Cămine în Mișcare, ziua 3: Comloșu Mic

Ultima zi a proiectului Cămine în Mișcare ne-a adus la Comloșu Mic într-un loc special, la Hambarul cu Carte, căminul Ramonei și a lui Franz Jakoby, doi oameni speciali care pun mult, mult suflet în ceea ce fac, nu mai zic de câtă muncă. Aici au loc, de obicei, proiecte dedicate copiilor: de la ateliere interactive de lectură (de 4 ani!), la citit de povești (cu cititori de povești din comunitate dar și de la Timișoara), vizionări de filme etc. Nu știu ce alte evenimente se mai întâmplă prin sat, cert e că acest loc este plin de viață.

Franz are rădăcini nemțești, a venit în România în 1994 într-o vizită (după ce în 1986 a emigrat în Germania), a văzut casa șvăbească construită în 1913 în Comloșul Mic (unde a funcționat și CAP-ul cu o brigadă de cai) și nu a mai putut pleca de aici. Cu multă forță de muncă și spirit antreprenorial a pus pe picioare această gospodărie, un fel de casă a bucuriei copilăriei. Am tras cu ochiul împrejur și am văzut și o seră frumoasă cu legume plus câteva rânduri de lavandă și alte culturi.

Dacă ajungeți în sat, musai să căutați Hambarul cu Carte, o să aflați multe povești cu suflet. De unde au proprietarii atâta energie și bună dispoziție să facă atâtea lucuri, rămâne secretul lor.

De cum s-a dat startul evenimentului, copiii au urcat în hambar la atelierul de povești creative, spuse cu multă însuflețire de etnologul Nicoleta Mușat. La un moment dat toți adulții din curte eram cu urechile ciulite, eram fermecați de intonația Nicoletei care se auzea încet, pe fundal, dând viață personajelor de basm.

După poveștilor copiilor ne-am reunit cu toții în curtea mare, spațioasă, unde au continuat poveștile adulților, ‘’Poveștile locale’’.

Vă scriu frânturi din valoroasele mărturii ale trecutului, povestite de săteni: ‘’nu era sâmbătă să nu avem bal, să ne distrăm‘’ , apoi am aflat că nu se făceau diferențe între ei (chiar dacă, la un moment dat, erau doar 3 românce la bal), au avut în sat ștrand, 2 bazine, ‘’popice‘’, bibliotecă și cinematograf, trupă de teatru, cor și 30 perechi de Kirvai.

Pe lângă activitățile de timp liber, munca era la loc de mare cinste în sat, locuitorii erau extrem de harnici (‘’Vai de țăranul ăla care nu își termina treaba‘’ a exclamat cineva), ‘’era un vis comuna noastră‘’. Astăzi sătenii spun că sunt dezamăgiți, văd în jur că nu este nici ordine, nici curățenie. Și, un alt of al lor, dacă ar vrea să se întâlnească, nu ar avea unde să își organizeze evenimentele (căminul cultural a fost transformat în spațiu comercial).
Ca un fel de respect și o rememorare a vremurile trecute (un fel de civilizație înfloritoare apusă la care toți se raportează) azi cineva încă mai trage clopotul din sat. Clopotul se aude pe ulițe în miezul zilei, în fiecare zi la ora 12:00.

După discuția la scenă deschisă, poveștile și povestitul au continuat în curtea frumoasă, cu copii, căței, forfotind de zor în jur.

Într-un colț în mulțime, pe o bancă, sprijinită în baston, am zărit iar sclipiri de ochi de un albastru ireal de intens. Și un zâmbet larg, larg. Lumea o striga Tanti Cuni. Nu știu cum, nu știu de ce dar am fost magnetizată de prezența dânsei. De bunătatea din priviri, de buna dispoziție pe care o transmitea din atitudine și cuvinte, de simplitate și firesc, de un ceva pe care nu pot să îl numesc.

Am schimbat câteva cuvinte despre loc și eveniment și despre traiul de altădată. Este unul dintre puținii șvabi din sat. A fost forțată să îşi înceapă viața de la zero de câteva ori dar nu vorbește despre asta. Nu spune nicio vorbă despre greutățile prin care a trecut cu toate că ar avea exemple nenumărate, ca o viață de film. Vorbește despre prezent. Zâmbeşte şi se bucură din toată inima de ce are acum, în acest moment. Nu se plânge, nu oftează. Îi place traiul cu zâmbet şi e pusă pe glume. Singurătatea o mai supără uneori, dar se dezbară repede de ea. Mi-a zis că s-ar duce și azi la bal, dacă s-ar face, ca să vadă tinerii și să se bucure de bucuria lor.

Acesta era spiritul și atitudinea, de a face lucruri, de a fi alături de oameni și de a se bucura de viață, la orice vârstă. Un fel de lecție de viață prin atitudine și demnitate, fără prea multe cuvinte. Personal, abia aștept să citesc mai multe despre Tanti Cuni cu toate că știu că poveștile mă vor copleși.

Parcă o aud vorbind ștrengărește cu cel care i-a luat interviul: “Te mai aștept pe la mine, mai am să îți povestesc ceva. Se poate scrie un roman despre mine, nu doar un capitol de carte.”

Evenimentul s-a construit mai departe cu muzică cu vibe urban, de data aceasta, cu Gramofone. Faptul că eram în bătătura cuiva din sat, cu povești noi și vechi, laolaltă cu tinerii și bătrânii locului, a creat o atmosferă inedită.

Evenimentul și-a croit apoi un ritm generos și cu bunătățile la ceaun pregătite de Paul (ca în fiecare zi, de altfel, alt meniu, alte delicii tradiționale, ceaun după ceaun). De la mese păstrez în minte un lucru simplu, pe care nu îl mai găsești oriunde: pita cinstită de casă, cu unsoare, ceapă și boia.

Neobosiții artiști de la Asphalt Theatre (ca la fiecare apariție, în fiecare sat) cu teatru, acrobații, muzică și improvizații cu mult antren, au pornit pe ulițele satului (cu toată gașca de copii gălăgioși după ei), apoi au umplut iar bătătura.

Cu râsete de copii și joacă s-a mai încheiat o zi în Banat.

Cămine în Mișcare sau Moving Fireplaces spune poveștile unor cămine din Banat. Poveștile unor oameni care au fost forțați să plece din locurile unde și-au clădit viețile cu trudă.

Cămine în Mișcare face o radiografie a sufletului Banatului: cum a fost, cum s-a transformat și cum arată astăzi. Un proiect care nu judecă, ci scoate la lumină povești uitate sau prea puțin știute. Povești despre niște oameni extrem de muncitori, respectuoși și demni, oameni care au ‘’sfințit locul’’. Iar ’’urmele ’’ lăsate de aceștia au rămas adânc înfipte în inimile celor din jurul lor. Nu e puțin lucru să te vorbească tot satul, la unison, cu așa cuvinte frumoase, când tu ai plecat de atâta vreme de acolo. Spiritul șvabilor este acolo, trăiește în Banat, s-a impregnat adânc în oameni și locuri.

‘’Cine nu-i regretă pe șvabi, domnișoară? Cum să nu îi regretăm?’’ vorbele unuia dintre puținii români din sat, de pe vremea aceea.

---

În loc de concluzii, adaug două citate semnate de Nicoleta Mușat și Alexandru Drăgan care fac parte din echipa de cercetare a proiectului, ei au condus interviurile din sate (o să revin și cu o continuare).

<<Poate cel mai mult m-a mișcat modul în care se raportează oamenii încercați de greutățile vieții la ei înșiși, la prezent și la tineri. În toată munca de teren n-am auzit de la niciun bătrân niciun reproș, nicio atitudine de superioritate și nici forme de subapreciere a prezentului. M-a mișcat demnitatea cu care oamenii își rememorează viețile. Și gândiți-vă că sunt unele povești de viață cutremurătoare. Vă dau un exemplu: 1940, femeie, cea mai mică dintre frați. Tatăl legionar, plecat la război. Mama colonizată în Bulgaria cu copiii, apoi strămutați în Basarabia, apoi prin Oltenia, apoi în Banat, în case comune cu șvabii. Sunt deportați șvabii, iar ei împroprietăriți. Un an mai târziu, colectivizare. Doi ani mai târziu, deportare în Bărăgan. La întoarcerea de-acolo, în casă alții. Căsătorie, divorț. Recăsătorie, adeziune la partid, dizidență legionară, micul trafic cu sârbii, reîmproprietărire după 1990. Copii plecați în Germania, singurătate. Sunt sute astfel de cazuri.>> 

Alexandru Drăgan, geograf social și economic (ramură a geografiei care studiază dimensiunea spațială a societății)

<<N-am avut nicio imagine predefinită la început, pentru că știu din experiența de cercetare de până acum că trebuie să îmi las loc să mă mir de ce descopăr în teren. Am citit sau am auzit cândva că un cercetător trebuie să-și țină atenția trează și neatenția și mai trează în teren și cred că momentele de neatenție căutată sunt cele care m-au dus spre cele mai tulburătoare povești. Am lucrat în comunități mai puțin cercetate (Zorani, Sintești – în zona Făgetului, spre exemplu) și asta mi-a dat șansa să-mi fac traseul în teren și să-mi aleg temele de discuție; am lucrat și în comunități care au fost studiate până la refuz (Comloșu Mare, Comloșu Mic – lângă Jimbolia) și tot timpul se mai găsește câte ceva nediscutat, pentru că oamenii și poveștile lor/noastre sunt(em) o resursă inepuizabilă.

Anul acesta m-a mișcat continuu împăcarea cu propria poveste de viață a celor cu care am vorbit. Nu resemnare! Ci o înțeleaptă acceptare a vieții lor care, de cele mai multe ori, a fost o înșiruire de pierderi. Pierdere a familiei, casei, a pământului, a statutului social, a identității.>>  Nicoleta Mușat, etnolog.

Credit foto 1: Cămine în Mișcare, Banat – sat Comloșu Mic

Credit foto: Cămine în Mișcare (Diana Bilec și Andreea Săsăran)
Video & foto nemarcate: De-Corina Blog