Publicul de la concert Bobby McFerrin. Trist.

Am frunzărit nițel internetul să văd ce s-a scris despre ce s-a întâmplat la concertul Bobby McFerrin de sâmbătă, 19 mai 2018 de la Sala Palatului. Nu am găsit prea multe detalii despre concert, rătăcită, o cronică elogioasă (cu ’’publicul care a umplut până la refuz sala’’, ’’faima acestui muzician unic’’ etc.) Poate că s-au mai așternut și alte rânduri, eu nu le-am zărit.

Să vă spun ce s-a întâmplat la concert, cum s-au comportat oamenii din public… A fost trist, foarte trist, din păcate.
Întâi, mare vânzoleală, mare, până și-au ocupat oamenii locurile în sală. Concertul a început cu întârziere de cîteva minute, se mai întâmplă. Și nu, nu a fost sala plină până la refuz, cum a consemnat articolul pe care l-am citit, ci erau destule locuri goale în sală.
Cum apele s-au mai liniștit în sală (aparent), au intrat și artiștii pe scenă. Și cum a intrat și invitatul principal, Bobby McFerrin, însoțit de cei doi soliști vocali (Joey Blake și Dave Worn) răsuna tare în toată sala (din spatele sălii): ’’Dă-te dom’le de pa locul meu, nu auzi’’ și un torent de alte cuvinte care nu se mai înțelegeau, țipate la scenă deschisă. Cei trei au rămas pe scenă cu microfoanele pregătite, zâmbind stingher. O parte din sală îngheață. Alții cu șușoteala. După câteva secunde stânjneitoare muzicienii încep să cânte.
Zic în gând ’’las’ că-i bine dacă au început să cânte, se oprește gălăgia’’. Nu, nu, nu a fost așa. Domnul a început să strige iar cât îl țineau rărunchii de răsuna în toată sala. Și cântăreții s-au oprit. Iar. Și sala duduia de certuri.

Și iar s-au apucat să cânte. Și, ce să vezi, iar au fost întrerupți. Așa ceva… nu am mai pomenit la niciun concert în vreo sală, grădină, parc, gheretă, plajă, stadion, sau ce vreți voi. Îmi venea să mă bag sub scaun de rușine. Nu mai respiram, nu mă mai mișcam, nu mai clipeam. Cum e posibil? Cum e posibil să țipi într-o sală de spectacol, nu te gândești că deranjezi mii de oameni, că nu ești singur, că sunt minime reguli de bun simț de comportament în societate, lângă semenii tăi.

Cu chiu cu vai concertul a început, în cele din urmă. Nu am numărat de câte ori au început să cânte și au fost întrerupți, mintea mea s-a oprit minutele alea…

În sală lume pestriță: copii, părinți și bunici, amestecați, de toate felurile. Pe scenă ca pe scenă dar spectacolul a continuat însă în sală, cu tot felul de întâmplări.
În spatele meu doi copii cu pungi de chipsuri și băuturi răcoritoare; mâncau chipsuri la început, bineînțeles, și comentau cu voce tare ce se întâmpla pe scenă (ceva de genu ‘’uită-te la ăla din dreapta, ai văzut?’’).
După jumătate de oră de la începerea concertului a venit un cuplu și a ridicat jumătate de rând în picioare deoarce aveau locurile la mijloc de rând, ce să vezi. Nu au așteptat politicos o pauză între piese sau să se așeze într-un colț unde erau locuri disponibile (existau multe locuri libere în sală, cum ziceam) ci au deranjat atât oamenii de pe rând și bineînțeles și pe cei din spatele acestora (știi, nu se mai vede bine scena dacă stau niște oameni în picioare; simt nevoia să explic, poate unii nu își dau seama…) În plus, intrând așa în timp ce artiștii cântă, îi deranjezi pe artiști (prin gălăgie și mișcare!).
Și ce să vezi, să nu îmi vină să îmi creadă ochilor, dar au mai urmat și alții, care au făcut fix la fel, au ridicat rânduri întregi, în timp ce pe scenă se cânta.

Spectacolul din sală a continuat și în sens invers. Adică atunci când au început să și plece oamenii, la fel, fără să se ridice la vreo pauză de aplauze ci pur și simplu când le vedea cheful. Oricând. Acum, hai!
Iar alții se plimbau agale prin sală ca pe bulevard, intrau și ieșeau din sală, când pofteau (după apă, bomboane sau mai știu eu ce…)
Apoi fotografiile și filmatul concertului, ohoo, din belșug, cât cuprinde! Și stat pe telefon și butonat pe Whatsapp (de-a stânga mea, la câteva scaune, am urmărit timp îndelungat, nu a răspuns și gata ci a fost o ditamai conversația).

Și, un cuplu mai în față care avea probleme ce trebuiau rezolvate fix atunci… s-au certat (după mimica doamnei) cam tot timpul concertului.

Parcă nimerisem într-un film prost, cu toată această harababură din jurul meu.

Pe scenă, ce să zic, trei muzicieni soliști alături de un cor de 12 muzicieni români. În stilul său, Bobby McFerrin a improvizat acapella, cerându-le și celorlalți să îl urmeze, cu intrări pe anumiți timpi, cu anumite sunete. Nu o să intru în detalii, corul s-a prezentat mediocru, nesigur pentru intervenții improvizatorice și stângaci în interpretare, atât melodic cât și ritmic. Iar Bobby McFerrin (cu toată stima pentru premiile sale Grammy, pentru ce a făcut până acum) a încercat să construiască dar nu mai are aceeași energie și același zvâc ca în tinerețe (a împlinit 68 ani). Poate dacă erau niște muzicieni brici în spate (noroc cu ceilalți doi soliști ai săi) care să răspundă ușor la ceea ce muzicianul solicita, poate ar fi ieșit altfel, nu știu. Noroc cu două soliste din sală, invitate pentru niște intervenții supriză (ele ar fi meritat să stea pe scenă, în cor). Cu toată stima dar Bobby McFerrin părea cam obosit la acest concert. Sau am avut eu așteptări prea ridicate.

Eu mă tot întreb însă cine erau oamenii din public? De unde comportamentul lor, de fapt lipsa comportamentului, lipsă de educației… Oare nu au mai intrat într-o sală de spectacol niciodată?
M-a cam înfirorat acest public. Nu pot să zic ‘’Don‘t worry, be happy‘’. Trist.

Foto: Daniel Vrabek.