”Copacul”- ritual. Teatrul marca celebrului Eugenio Barba. #FITS 2018

the tree

Eugenio Barba este unul dintre reformatorii teatrului din a doua jumătate a secolului 20, de origine italiană, își desfășoară activitatea în Danemarca de multă vreme. Barba nu se încadrează școlilor clasice, el explorează ținutul magic al teatrului pe căi mai puțin bătătorite, dezvoltând propriile concepte și tehnici în cadrul ’’Odin Teatret’’ – un fel de laborator de cercetare interdisciplinară între artiști proveniți din culturi diverse. Așa cum declară autorul, antropologia teatrală a fost și rămâne principala sa preocupare în demersul cultural.

Barba lucrează la ’’Odin Teatret’’ cu un nucleu de artiști care numără în prezent 33 membri ce provin din 11 țări și 4 continente. Școala a fost întemeiată inițial cu artiști amatori sau actori care au picat la școlile de teatru (poate înadins au fost selectați astfel, ca să nu fie impregnați de rigorile de gândire sau canoanele unor școli, să își păstreze deschiderea spre explorare și experiment). Artistul-coordonator interoghează permanent sensurile, structurile și limitele teatrului, dar mai presus, felul în care face el teatru – cu înțelesurile și simbolurile pe care le poate scoate la lumină, împreună de artiștii din echipa sa multiculturală.

Conform crezului său, tradiții, experiențe și semnificații relevante sunt impregnate în faptele și acțiunile noastre diverse, tocmai de aceea actorii din echipa sa sunt expuși la cursuri și workshopuri ce implică atât o parte tehnică cât și una senzorială, spirituală, intelectuală, arhetipală etc.

Un spectacol semnat Eugenio Barba te introduce într-o lume magică a teatrului, plină de mesaje, mistere și simboluri, ce îmbracă o formă originală de punere în scenă. O experiență ce te provoacă să îi descoperi ascunzișurile, așezate precum un puzzle, bucată cu bucată, detaliu după detaliu. Așa cum menționeză autorul: “Nimic nu are un sens sau o valoare de la sine, noi suntem cei ce hotărâm ce sens injectăm lucrurilor pe care le facem.“ (carte “Teatru. Singurătate, meșteșug, revoltă“).

Am avut privilegiul și norocul să particip la una dintre cele trei reprezentații ’’Copacul’’ din cadrul FITS 2018. Deoarece spectacolul este gândit să se desfășoare cu un număr foarte mic de spectatori (în comparație cu imensa notorietate a artistului!), într-o sală specială (cu două rânduri de banchete gonflabile, poziționate de-o parte și de alta a spațiului de joc), maxim 300 persoane au reușit să vizioneze acest spectacol.

(Deoarece mai erau câteva locuri disponibile atunci când am pășit în sală, am fost condusă chiar de autor, mi-a sugerat locul de lângă domnul Emil Hurezeanu, onorată, iar și iar!).

Cei 11 actori care apar pe scenă aparțin unor culturi diferite și au susținut discursul în engleză dar cu replici și în italiană, daneză, indoneziană și bengaleză (pe alocuri aceste limbi au avut traducere dar au fost și fragmente unde intuiai ce doreau să spună actorii – înadins lăsate probabil astfel, ca experiență a limbajului universal ‘’înțeles’’ altfel, de la sine).
Pe scurt, povestea piesei suna așa, conform mențiunii din program ’’Copacul Istoriei se dezvoltă viguros și fără viață.’’ Și, deoarece nu mai sunt copaci, ca în efectul de domino, nu mai vin nici păsările, au dispărut și acestea.

Ca să aducă înaripatele înapoi, oamenii încep să întreprindă diverse acțiuni: doi călugări înalță rugăciuni, alții aduc fructe – ofradă, au loc chiar sacrificii umane drept jertfă, se stârnesc memorii în jurul copacului sau a ideii de zbor (o fetiță se joacă cu păpușile în jurul copacului plantat de tatăl ei la nașterea sa, fiica unui poet care visa să zboare alături de tatăl ei, când era mica etc.).
Astfel, sunt aduse parcă ’’ofrandele’’ întregii omeniri: de la rugi de călugări, incantații de preot, cântece de războinic, dans, jertfe de copii, cadouri-fructe, descântece, războaie, blesteme de mamă îndurerată or candoare și inocența unor vise de copii. O lume întreagă, cu bune și rele, încearcă să clădească speranța, să aducă viața și zborul.

Pe întregul parcurs al spectacolului muzica are un rol special. Unul dintre personajele cheie este o indiancă din Bengalul de Vest, Parvathy Baul – în port traditional, cu un instrument monocord într-o mână și cu un instrument de percuție la cingătoare, plus clopoței la picioare. Aceasta însoțește vocal întreagul spectacol (cu acompaniamentul instrumental) impregnând un parfum cu note de mister, cu melismele specifice muzicii indiene, a raga-urilor cu microtonii.
Un danez cântă la trompetă sau acordeon (Kai Bredholt), o italiancă la vioară, călugări Yazidi vin cu rugăciuni sau cântece specifice altor culturi, interpretate vocal. La un moment dat, în succesiunea de melodii, o surpriză: vioara cu acompaniament de acordeon interpretează un fragment din ’’Ciocârlia’’ lui Enescu, visezi parcă sau ai impresia că ți se pare, dar ea este acolo, frântura din spiritul românesc, ca parte din povestea muzicii transcedentale a întregului Univers.

Regăsim și alte lucruri speciale precum inserții de muzică veche și ritualuri – actorul I Wayan Bawa care interpretează fragmente din Gambuh, una dintre cele mai vechi forme de dans-dramă din Bali, ce dateză din secolul 15. În amalgamul de world-music se regăsesc și câteva versuri din ’’Suspicious minds’’, a lui Elvis Presley – interpretate într-o notă atipică, războinică, de către luptătorul danez (’’Suntem prizonieri într-o capcană/ Nu pot să ies/ Deoarece te iubesc prea mult, iubito.’’).

Toate personajele poartă un nas roșu ca de clovn (poate e ștampila, semnul convențiilor în care ne-am înregimentat în societate, în lumea văzută ca un circ). Sunt două personaje care rămân însă ‘’curate’’, ne-marcate, fără nas roșu: cele doi artiste-muzicieni, indianca și fata ce interpretează la vioară (cele două cântă pe parcursul întregului spectacol, interpretează un singur rol, al muzicienilor). Să fie oare arta, muzica, unul dintre răspunsuri, una dintre cheile păstrării sufletului neîntinat și sincer, al libertății?

Actorii își interpretează rolurile, fiecare cu specificul și personalitatea sa distinctă, ca parte din întreg; majoritatea sunt actori trecuți de prima tinerețe, și acest lucru impregnează, într-un fel, o conexiune strânsă cu trecutul, cu istoria și rădăcinile, un tip de energie telurică. Muzicienele sunt tinere, aduc jovialitate și prospețime, însuflețesc atmosfera și ne înalță.

Pe parcursul spectacolului au fost două elemente care m-au mișcat într-un mod aparte, ce s-au creat experiențial, la nivelul micului grup de oameni care asista la poveste. Unul a fost un ‘’privit în ochi’’, ca o conexiune magnetică: actrița cocoțată în copac, ce scruta zările vorbind despre zbor, a zăbovit cu privirea preț de câteva secunde în ochii fiecărui om din sală (a făcut-o în timpul discursului său, în câteva reprize, ca să ’’cuprindă’’ toți ochii). Un gest atât de simplu dar atât de adânc – comunicarea directă, la nivel micro, două persoane ochi în ochi.
Cel de-al doilea moment a fost reprezentat de o ’’atingere’’ ușoară. Mai concret, indianca cântăreață, spre final, își desface părul, cântând ca într-un ritual, începe să se rotească în pașii dansului, de-a lungul scenei. Cu podoaba capilară atinge ușor, ca o binecuvântare, oamenii din public aflați pe primul rând. Cumva, prin acest gest subtil, faci și tu parte din magie – prin atingere, îți transferă energia și misterul, ești și tu parte din aceeași lume.

În puzzle-ul de simboluri, încerc să schițez răspunsuri posibile la întrebarea ’’Unde sunt păsările, cum să le aducem înapoi?’’ Păsările pot reprezenta metaforic tocmai viața și frumusețea.
Regizorul construiește un moment deosebit în spectacol, implicând toți oamenii din public, oferindu-le posibilitatea formulării unui răspuns la întrebare. La un moment dat, în cadrul spectacolului, două bucăți imense de mătase albă se desprind din plafon. Actorii aduc ușor câte o bucată de material către fiecare gradenă, și, ce să vezi, sunt făcute niște tăieturi acolo, astfel încât fiecare își poate trage pe cap pânza, precum o mantie. Îmbrăcați, înfășurați în mătasea albă, privindu-ne ochi în ochi, suntem toți parte din aceeași poveste, suntem toți la fel. Suntem oare chiar noi păsările, viața? Noi putem aduce schimbarea, viața?

După succesiunea tuturor ritualurilor, a cântecelor, a ofrandelor înălțate de tot felu, într-un final vin și păsările. Auzim păsările mici care ciripesc voioase pe fundal. În același timp, pe pereții încăperii apar și proiecții neașteptate: păsări răpitoare mari, cu ciocurile puternice, una lângă alta, înconjoară întreaga sală.
Și aici întrebările pot curge la nesfârșit. Oare omenirea, în căutarea progresului (a păsărilor aducătoare de viață) primește, dezvoltă sau invocă (fără să-și dea seama) și altceva? Progresul, descoperirea, înseamnă dualitate, și lucruri bune dar și nocive, care ne distrug? Stoluri de păsări bune și păsări rele… care sunt mai aproape, cu care vrem să ne luăm zburul, ce alegem?

 

The Tree/ Copacul
Regia: Eugenio Barba
De: Odin Teatret, Danemarca
Light design: Lucca Ruzza, OpenLab Company
Consilier lumini: Jesper Kongshaug
Concept și realizare: Giovanna Amoroso, Istvan Zimmermann, Plastikart
Programare software: Massimo Zomparelli
Costume și recuzită: Odin Teatret
Regie muzicală: Elena Floris
Regizor tehnic: Fausto Pro
Dramaturg: Thomas Bredsdorff
Consultant literar: Nando Taviani
În distribuție: Luis Alonso, Parvathy Baul, I Wayan Bawa, Kai Bredholt, Roberta Carreri, Elena Floris, Yiteng Ding, Carolina Pizarro, Fausto Pro, Iben Nagel Rasmussen, Julia Varley
Foto: Odin Teatret/ Rina Skeel.

Rating De Corina:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *