Doamna Ipocrizie la braţ cu Vorba Goală. ARTISTS TALK de Gianina Cărbunariu

artists-talk-gianina-carbunariu-alexandru-potocean-gabriel-rauta

 

Cel mai recent spectacol semnat de Gianina Cărbunariu, Artists talk, a avut premiera pe 25 ianuarie 2017 la centrul cultural Arcub de pe Lipscani. Spectacolul a participat deja la Festivalul de Teatru de la Liège şi a fost nominalizat de Uniter la categoria Cel mai bun spectacol de anul acesta.

Gianina Cărbunariu, regizor şi dramaturg, aduce deseori în faţa publicului subiecte din viaţa cotidiană. Surprinde cu uşurinţă detalii, nuanţe, poveşti din viaţa de zi cu zi şi le transpune în spectacole surprinzătoare, care te pun pe gânduri. Originalitatea vine în mod firesc din temele pe care le abordează şi totodată din formele dinamice, vii, pe care le îmbracă spectacolul (organizare a spațiului scenei, mişcare, limbaj etc.) ce pun în evidenţă mesajele. Nu avem de-a face cu originalitate doar de dragul experimentului, ci mesajele, cu pleiada lor de trăiri, sunt cele care stau în centrul construcţiei reprezentaţiilor artistice.

Şi de această dată subiectul piesei este unul original: etica şi estetica, verticalitatea morală şi (i)responsabilitatea artiştilor (actori, regizori, scenografi etc.) sau operele lor, în contextul social-politic actual.
Aşa cum mărturiseşte regizoarea, cele şase scene ale spectacolului sunt inspirate de discuţiile dintre artişti şi public (după spectacole) la care a asistat în ultimii doi ani, în țară și în străinătate. De multe ori, aceste discuţii sunt searbede, derizorii, înzorzonate însă de cuvinte pompoase dar goale de fapt de sens şi de conţinut, care alunecă deseori în discursuri cu iz politico-naţionalisto-moralizator.
Un subiect ’’la modă’’este cel al refugiaţilor. Şi cum în jurul nostru apare des această temă (pe principiul te pricepi – nu te pricepi, are rost – nu are, toată lumea se simte datoare să vorbească despre criza refugiaților din Europa), aceasta pătrunde şi în spaţiul artistic, ca material de comunicare şi dezbatere.

Într-una dintre scene este prezentat un platou de filmare unde artiştilor li se ia un interviu. Aceştia povestesc despre ’’provocările’’ pe care le-au întâmpinat pentru a concepe un spectacol de teatru cu şi despre refugiaţi. Asistăm la descrierea a două planuri total diferite: cel al poveştilor despre spectacol şi cel al realităţii propriu-zise, al spectacolului final, total diferit de planificarea iniţială. Aflăm, într-un limbaj artificial (cu termeni şablon, clişee verbale care nu spun lucruri concrete) că spectacolul este unul eclectic, interdisciplinar, care creează o experienţă teatrală tulburătoare iar poveştile sunt duse la un alt nivel, prezentate cu imagini captivante. Pentru a scoate în evidenţă sensibilitatea creată de noile canale de comunicare, s-au folosit numeroase mijloace multimedia şi ultimele noutăţi ale tehnicii precum drone sau camere GoPro.

În opoziţie cu multitudinea de materiale multimedia folosite (care sunt de fapt mijloace şi nu scop!) care au rolul de a pune în evidenţă poveştile imigranţilor (a sărăciei, a neajunsurilor, a încălcării drepturilor omului etc.) şi totodată de a facilita prezenţa acestora în spectacol… aflăm că, de fapt, aceştia nu mai apar, că nu sunt profesionişti. Au încercat artiştii să facă un atelier de mişcare cu refugiaţii, timp de o săptămână, dar nu au mers lucrurile aşa cum trebuie, ’’este complicat’’.
Şi, ce avem în final? Un spectacol în care se spun vorbe mari despre responsabilitate socială –vrea să atragă atenţia asupra unei crize umane (ce rezultă dintr-o criză socio-politică) şi doreşte să implice comunitatea dezavantajată, lucru care nu se mai întâmplă, până la urmă.

Asistăm de fapt la un spectacol de dragul spectacolului. Nu este vorba despre poveşti adevărate, despre implicare, despre verticalitate morală şi nu foloseşte refugiaţii pe post de actori (aşa cum şi-a propus). Este doar un subiect pe hârtie (putea să fie oricare!) care atrage atenţia prin numele său, în goana de a fi pe prima pagină. Atât. Formă fără fond. Imagine fără conţinut real. Ca multe alte exemple din societatea consumeristă contemporană. Autoarea ne prezintă pur şi simplu dialogurile dintre artişti, ne prezintă poveştile, fără să facă însă vreo judecată. Ne lasă pe noi să tragem concluziile.
O altă scenă are în centru criza refugiaţilor: este un interviu cu unul dintre cei mai importanţi producători şi un tânăr regizor care au pus la cale un proiect pe tema oamenilor vulnerabili, un subiect original, în care au văzut potenţialul estetic al unei opere de artă: un documentar muzical. Artiştii şi-au propus să încânte ochii audienţei şi să arate scene dure într-un mod poetic.

În filmul acestora există un moment în care este surprins un incendiu puternic dintr-o tabără de refugiaţi. Aflăm că producătorii filmului nu au sărit să îi scoată pe oamenii care erau în flăcări și care aveau nevoie de ajutor (un lucru firesc şi uman să oferi ajutor într-o situaţie limită). Ei doar au filmat, rolul artiştilor fiind acolo ’’ca musca pe perete’’, să observe şi să plece, atât. Descoperim, de asemenea, că documentarea pentru film e reprezentată de cititul de ziare (şi nu întâlnire cu comunitatea, chiar dacă echipa de filmare se afla acolo) şi că majoritatea părţilor din film sunt prelucrate, pentru a ieşi în evidenţă amestecul de stiluri. În plus, o celebră cântăreaţă de operă a venit să cânte în schimbul unei sume considerabile de bani, pe când copiii imigranţilor folosiţi în film au primit nişte dulciuri (posibil şi bani, dar nu credem această afirmaţie zisă cu jumătate de gură, la insistenţele reporterului).

Fraza din finalul interviului face loc unui moment de tăcere, ca nişte puncte de suspensie: ’’Am vrut doar să facem un film, nu suntem noi responsabili de vieţile lor, că vor ei să călătorească’’.
Un alt tablou din spectacol este reprezentat de vernisajul dintr-un oraş. Ne dăm seama că este vorba despre pictarea zidului din Baia-Mare (doar pe o parte a sa) care delimitează blocurile cu locuinţe sociale în care locuiesc persoane de etnie romă.
În loc să rezolve adevăratele probleme (cazurile sociale, sărăcia, mizeria etc.), primarul colorează ’’gardul’’ care separă comunitatea; cu ajutorul unor studenţi la Arte Plastice îl transformă, cum zice el, ’’într-o operă de artă’’. Discursurile sunt halucinante, un amestec de replici obediente şi servile (asemănătoare discursurilor înflăcărate din perioada comunismului), alături de fraze goale, penibile, lipsite de conţinut, întocmai unor momente din Caragiale. Câteva expresii din discursuri: implicarea de care a dat dovadă primarul; exemplu de bune practici; lucrarea va atrage public străin şi va genera optimism; tinerii au interacţionat direct cu beneficiarii; este un gard în beneficiul locuitorilor, al copiilor; am încercat ceva neconvenţional; şi, conclusiv: e mai mult decât o operă de artă, e un happening. Putem vorbi într-un next step de o artă comunitară.
Pe alocuri, ai impresia că regizorul îngroaşă tuşele realităţii, atât faptele cât şi mesajele. Dar nu este aşa, zidul colorat există (street-gard parafrază ironică pentru termenul street-art) iar declaraţiile şi proiectul primarului există în realitate (Cătălin Cherecheş, primarul municipiului Baia Mare):
’’Din acest moment nu mai putem vorbi despre un gard sau un zid, ci despre o operă de artă care intră sub incidenţa drepturilor de autor. Aşadar, acest gard nu va mai putea fi demolat fără avizul Ministerului Culturii, necesar pentru a demola sau a distruge o operă de artă…’’

Spectacolul se joacă în limbile engleză, română şi franceză. În permanenţă există subtitrare în română și engleză (proiecţii video sau traducere ’’nuanţată’’ orală). Un element subtil, care dă savoare discurilor actorilor, este cel al folosirii limbii engleze – o variantă conversaţională, aproximativă, aşa cum se duc deseori astfel de discuții la festivaluri internaționale.
O foarte bună echipă de actori dă glas, cu subtilitate şi umor, personajelor: Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Ruxandra Maniu, Gabriel Răuță, Bogdan Zamfir. Ilinca Manolache trece de la rolul de coregraf or regizor tânără-speranţă, plină de ifose şi arogantă, la intervievatoare a celebrităţilor, Alexandru Potocean intră atât de bine în rolul artistului plin de el care spune banalităţi pe un ton grav, cu preţiozitate, sau în rolul primarului autoritar. Ruxandra Maniu este savuroasă în rolurile de traducător sau de consilier, alături de Gabriel Răuță care personifică cu foarte mult umor fie cetăţeanul slab de înger al urbei sau translatorul care înfloreşte traducerile, fie îngâmfatul producător de film.

Marcând debutul pe o scenă din România, Bogdan Zamfir (absolvent al École Supérieure d’Acteurs du Conservatoire Royal de Liège, Belgia, care îşi desfăşoară cariera de actor în Belgia și Franța) surprinde printr-o interpretare rafinată, cu detaliu şi se pliază pe energia şi jocul echipei româneşti.
Scenografia spectacolului este semnată de Dorothee Curio, absolventă a Academiilor de Arte din Berlin şi Helsinki. Cadrul în care se petrec discuţiile dintre artişti respiră un aer strălucitor, de carton – întocmai unui studio de televiziune ieftin, care se doreşte important şi vrea să iasă în evidenţă.

artists-talk-gianina-carbunariu-actori

 

Sintagma ’’Somewhere in Europe’’ construită din litere volumetrice luminoase, care rămâne în permanenţă pe fundalul scenei, poziţionează mesajul piesei. Alăturarea elementelor vizuale: podea lucioasă, cortine din franjuri strălucitori denotă artificialul şi subliniază mascarada, dorinţa de a arăta altfel în faţa celorlalţi. Pe scenă se află tot timpul câteva animale împăiate – elemente care contrastează puternic cu ’’strălucirea’’ celorlalte elemente. Iar artiştii umblă în permanenţă cu botoşei de plastic de unică folosinţă – inducând ideea protejării împotriva contaminării? Sau poate că în artă se păstrează un înalt nivel de curăţenie şi nu se aduc subiecte murdare?

Artists talk te face să zâmbeşti, vine cu râs-plâns, scrâşneşte din dinţi şi ironizează poveştile din lumea artiştilor. Ridică semne de întrebare. Pune subiecte pe tapet sau nu le rosteşte, te îndrumă să le descoperi singur. Ce înseamnă oare arta. Unde sunt etica şi estetica. Unde începe şi unde se termină actul artistic. Ce înseamnă coloană vertebrală. Implicarea artei în politic sau social. Xenofobie, emigranţi, imigranţi. Ce e moralitatea şi implicarea. Rolul artei şi al artistului în viaţa de zi cu zi. Oglindim problemele societăţii în actul artistic sau vorbim doar despre lucruri înălţătoare.
Gianina Cărbunariu ne arată o parte din lumea artistică şi poveştile ei, o lume care reprezintă de fapt o mică părticică a societăţii în care trăim.
Nu este, de fapt, o reprezentare metaforică a întregii societăţi, oare? Nu este vorba despre noi? Despre ne-implicarea noastră, despre vorbe goale, lipsă de acţiune, poleială şi aparenţă sau strâmba moralitate a societăţii contemporane?
Prilej să chibzuim.

 

artists-talk-de-corina-blog-ilinca-manolache-gabriel-rauta

– – – – – – – – – – –

ARTISTS TALK
un spectacol de Gianina Cărbunariu
Cu: Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Bogdan Zamfir
Scenografia: Dorothee Curio
Video: Mihai Păcurar
Muzica: Bobo Burlăcianu
Durata: 1 oră 45 minute
Producător: ARCUB
Co-producător: Asociația Piese Refractare
Foto: ARTISTS TALK – web-site Arcub.
Articolul a apărut iniţial în Ziarul Metropolis aici.

Rating De Corina:

One thought on “Doamna Ipocrizie la braţ cu Vorba Goală. ARTISTS TALK de Gianina Cărbunariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *