Ceea ce ziua… Hervé Koubi și dervișii zburători

Prima zi a FNT, Festivalului Național de Teatru 2019, s-a deschis cu un spectacol de dans contemporan din Franța: Ce que le jour doit à la nuit/ What the Day Owes to the Night/ Ceea ce ziua datorează nopții, în coregrafia lui Hervé Koubi.

Întuneric. Cortină. Pe scena largă a naționalului bucureștean, în semiîntuneric, se întrevedea un cocon de lumini și umbre. O încâlcire de corpuri, brațe, mușchi, cu pânze albe și piele arsă de soare.

14 dansatori, toți bărbați, majoritatea magrebieni din Algeria și Maroc (plus un francez, un italian, un israelian și un palestinian) au început să toarcă încet nemișcarea.

O imagine ce se lipește pe retină, în lentoarea culorilor de piele smeadă și pânză lăptoasă imaculată. Trupurile frumoase au început să croiască pulsația unor mișcări, apoi treptat, o dinamică surprinzătoare. Cu sărituri ample în aer, cu rotiri și stat în mâini și în cap, cu salturi spectaculoase, într-o acrobație ce te lăsa cu gura căscată, ce spectacol!

Un amestec de capoeira (arte marțiale afro-braziliane), gimnastică, street-dance, hip-hop și elemente de dans contemporan. Un limbaj original: atletic, robust, cu elemente de acrobație ce făceau loc mirării (la ce performanță fizică incredibilă poate ajunge corpul uman!). Poate unele coregrafii asiatice se regăsesc în zona aceasta sportivă spectaculoasă, într-un alt stil însă.

Spectacolul construit de Hervé Koubi are valoare autobiografică. Coregraful și dansatorul Hervé Koubi (totodată cu studii doctorale în famacie) s-a născut în Franța, la Cannes. La vârsta de 25 ani a aflat că strămoșii săi își trag rădăcinile din Algeria, moment care l-a marcat și l-a determinat să meargă pe acele meleaguri să caute mai multe răspunsuri despre predecesorii săi și cultura algeriană.

Spectacolul ‘’Ceea ce ziua datorează nopții’’ (titlul face referire la romanul omonim al autorului algerian Yasmina Khadra, carte ce i-a fost recomandată lui Hervé pentru descifrarea lumii din care provenea familia sa) surprinde atmosfera orientală prin mijlocirea muzicii tradiționale și a ‘’dansatorilor de stradă’’ (fără studii de coregrafie) din acele zone sau a ‘’fraților regăsiți’’, așa cum i-a prezentat Hervé în introducerea făcută înainte de începerea spectacolului.

Fundalul sonor s-a construit gradual, plecând de la elementul primordial, ritmul (cu sunet de clopot sau instrumente de percuție), la care s-au adăugat apoi melodii tradiționale arabe, fie instrumentale (instrumente de suflat sau cu coarde), fie vocale cu acompaniament de oud. Când și când, cântecele populare erau ‘’bruiate’’ de fragmente specifice muzicii culte – muzică preclasică (fie cor, fie muzică înstrumentală, cu precădere partituri de J.S. Bach). Un colaj de inter-conectări sonore ce aparțin unor culturi diferite, într-o pendulare și completare permanentă.

Centrul de gravitație a fost sonoritatea arabă, cu melismele ei unduitoare și ethos-ul specific, precum melodiile cântate de Hamza El Din (într-o interpretare Kronos Quartet).

Coregrafia s-a construit în arcuri largi de tensiune, cu acumulări ample urmate de repaus concentrat (o succesiune perpetuă de formule ritmice de tip ‘’thesis’’ urmat de un respiro, ‘’arsis’’ scurt). Materialul artistic format din câteva celule s-a repetat continuu, ca într-un ostinato. Un discurs cu puține elemente narative ci mai degrabă concentrat pe filonul lirico-descriptiv, cu repetarea unor elemente tehnice acrobatice, aflate în aceeași zonă de sensibiltate. Mi-ar fi plăcut să văd, la un moment dat, mai multă diversitate de limbaj, cu mai mult dans și storytelling. 

Un spectacol ce s-a clădit în jurul forței emanate de calitățile extraordinare ale unor atleți-performeri ce au entuziasmat audiența cu momente speciale, foarte grele din punct de vedere tehnic, cum rar poți vedea.

Elementul cheie al coregrafiei, ca un leit-motiv, a fost rotirea tip ‘’derviș’’, un element de meditație și rugăciune. Scena s-a umplut de ”derviși întorși” cu capul în jos ce stăteau în mâini (sau chiar într-o singură mână), în cap, în mișcări de rotire continuă, ca într-un ritual tainic. Întocmai asceților sufi, cu prețuirea ascezei și a iubirii, ca valori universale, ce depun efort fizic pentru a atinge acea transă extatică întru apropiere de divinitate. Cu ascensiune spirituală și înălțare spre lumină.

Și, în aceeași linie a tradiției orientale, unde doar bărbații pot interpreta ritualul sacru derviș, la fel s-a întâmplat și pe scenă, unde erau doar dansatori. Un element vestimentar care a atras atenția: deasupra pantalonului, dansatorii purtau o fustă din pânză albă groasă; la majoritatea dintre aceștia fusta (lungă până în jurul genunchilor) era despicată sau discontinuă, în două puncte. În momentul în care făceau piruete, fustele amplificau fluid rotirile, punând în valoare conturului simbolului mistic, al cercului magic transcedental. O iluzie optică specială.

Mi-au rămas în minte câteva imagini din spectacolul de mai bine de o oră: începutul, cu trupurile încâlcite, ‘’prăbușirile’’ din înălțimi în ‘’plase’’ umane, dansatorii preschimbați parcă într-o grădină în mișcare (toți stând în cap), ”lanțul uman”, salturile consecutive de-a lungul scenei, cu răsucirile energice la înălțime (în laterale, în față sau pe spate), întoarcerile de pe loc și dervișii ireali, rotitori, ca într-un ritual misterios.

Un spectacol ca o metaforă despre introspecție și căutare, despre drumul și rădăcinile fiecăruia dintre noi, despre umanitate și toleranță. Mesaje pe care spectacolul reușește să le articuleze de zece ani, în toate colțurile lumii.

Spectacolul s-a încheiat într-o notă personală puternică, cu prezența ‘’cuvântului’’. În încheierea unui ritual magnetizant al rotirilor perpetue în cerc, al mișcării duse la un înalt rang de rafinament tehnic atletic, după o lume sonoră arabă zugravită în culori enigmatice… discursul unui dansator ce a pășit în fața scenei, s-a transformat parcă într-un pumnal, ca o lovitură de grație. Cuvinte rostite în arabă, o limbă pe care nu o știai dar parcă îi intuiai, îi știai cumva sensul, din intonație, din accente și sonoritățile stranii. Cuvinte fără înțeles dar pline de sensuri.

Poemul este scris chiar de către coregraful Hervé Koubi (compus inițial în franceză) și sintetizează emoția, energia și caracterul atât de personal al acestui spectacol.

Las mai jos, drept încheiere, întregul poem (varianta originară, în franceză, și cea în engleză).

<<Je suis allé là-bas de l’autre côté de la mer qui m’a vu grandir sur une terre inconnue qui était pourtant aussi la mienne.

Je suis allé là-bas voir les rues, les maisons et les tombeaux.

Je suis allé là-bas sans savoir ce que je cherchais.

Je suis allé  là-bas  pour faire face au vide.

Je suis allé là-bas et mes larmes on coulée face à l’oubli et le temps passé et cruel.

Je suis allé là-bas à la rencontre de mes frères perdus.

Je suis allé là-bas et j’ai ramené dans mon coeur mes frères enfin retrouvés.

Je suis allé là-bas ampli d’un amour fraternel nul part ailleurs connu.

Je suis allé là-bas par amour pour eux et pour les miens.

Je suis allé  là-bas parce que je crois en la force de l’amour et de l’esprit.

Je suis allé là-bas.

Je suis allé là-bas.

Je suis allé  là-bas…

Și traducerea în engleză, care îi aparține autorului:

<<I went there on the other side of the sea that saw me grow up on an unknown land that was mine as well.

I went there to see the streets, the houses and the tombs.

I went there without knowing what I was looking for.

I went there to face the void. I went there and my tears flowed into oblivion and the time passed and cruel.

I went there to meet my lost brothers. I went there and brought back to my heart my brothers finally found.

I went there with a brotherly love nowhere else known.

I went there out of love for them and mine.

I went there because I believe in the strength of love and spirit.

I went there.

I went there.

I went there …>>

 

 

---

---

Mulțumesc, Hervé Koubi, pentru amabilitatea de a împărtăși acest poem!

Spectacol: Ce que le jour doit à la nuit – What the Day Owes to the Night – Ceea ce ziua datorează nopții

Coregrafie: Hervé Koubi
Asistenți: Fayçal Hamlat, Guilaume Gabriel, Carl Portal

Dansatori: Adil Bousbara, Mohammed Elhilali, Abdelghani Ferradji, Zakaria Ghezal, Oualid Guennoun, Bendehiba Maamar, Giovanni Martinat, Nadjib Meherhera, Riad Mendjel, Mourad Messaoud, Houssni Mijem, Ismail Oubbajaddi, Issa Sanou, El Houssaini Zahid.
Muzica: Hamza El Din (Kronos Quartet), Johann Sebastian Bach, Maxime Bodson, muzică sufită
Aranjamente muzicale și costume: Guillaume Gabriel
Lumini: Lionel Buzonie
Compania Hervé Koubi, Franța.