’’Despre tandrețe’’ regie F. Alexa. Adevăruri născute din lentoare și discuții banale.

Pornind de la textul scris de Matei Vișniec, regizorul Felix Alexa a creat un spectacol special, cu un lirism aparte. În fața spectatorilor se derulează succesiv cinci povești de iubire, mai exact scurte fragmente din viețile personajelor, punctate de discuții cotidiene, banale, aparent fără niciun interes special. Într-o lume în care suntem invadați de stridențe, accente, ciudățenii, cu informații, situații și oameni cât mai colorați, vulgari sau șocanți, poveștile prezentate de Felix Alexa ies în evidență tocmai prin nealinierea la ”standarde”. Un mozaic de conversații, dileme și conexiuni între personaje, toate compunând o narațiune emoționantă.

Povestea
Spectacolul se compune din povești care apar succesiv, dând la iveală fragmente din viața de zi cu zi ale personajelor (majoritatea fiind povești de dragoste). Sub masca (aparentă) a unor discuții neînsemnate se conturează de fapt tipologii umane complexe, comportamente, atitudini, clișee sau adevăruri general-valabile pe care le purtăm de fapt cu toții în noi. Iese astfel la lumină, în nuanțe delicate, complexitatea legăturilor care se țes între oameni, dar și fragilitatea lor.

Personajele și poveștile
Scenele se derulează încet, cu o anumită lentoare. În prima scenă (care se repetă, în oglindă, ciclic, și pe care o regăsim și la final) vedem o tânără la o fereastră și un bărbat în parc ce o privește aparent neinteresat. ‘’Ritualul‘’ privitului se construiește între cei doi la oră fixă, cu aceeași succesiune de mișcări. Niciunul însă nu face vreun pas, rămân blocați în aceleași metehne, în aceeași etapă de viață neconsumată (Șerban Pavlu și Ada Galeș).

Povestea a doua are loc între doi tineri, ea însărcinată, o mamă surogat, iar el – un tânăr care trebuie să aibă grijă de ea și să o însoțească. Cei doi sunt îndrăgosțiți unul de celălalt dar, de dragul contextului și al aparențelor, le e foarte greu să o recunoască. (Ștefan Iancu și Sandra Ducuță).

A treia poveste se desfășoară pe stradă, între doi autostopiști (Șerban Pavlu și Ada Galeș). E un dialog absurd, cu multe ‘’ce-ar fi dacă”, și se finalizează așa cum a început, fără ca acea conversație să se transforme în acțiune. Următoarea poveste are loc într-o cafenea, la sfârșit de sezon, desfășurându-se în ritmul unui dialog monoton între un turist și proprietara localului (Șerban Pavlu și Catrinel Dumitrescu).

Poate cea mai savuroasă dintre povești are loc în patul unor îndrăgostiți, după o partidă de amor. Conformându-se unui clișeu binecunoscut, el fumează în tăcere o țigară și nu spune nimic, pe când ea are nevoie de vorbe (și interpretează tăcerea bărbatului drept ’’un vid’’ sau ’’o distanță între ei’’). Se compune astfel un dialog magistral (Șerban Pavlu și Ada Galeș), atât de natural, în care cu siguranță că mulți dintre noi recunoaștem frânturi din propriile noastre vieți, ca de exemplu ideea că orice ar spune bărbatul, femeia mereu interpretează lucrurile în modul e propriu, iar El va considera că este imposibil de ajuns la un consens cu Ea.

Scenografia
Decorul spectacolului este unul minimalist, cu câteva elemente care apar pasager în fiecare tablou (scaune, mese, un geam etc.), astfel încât poveștile și personajele sunt cele care se conturează în prim-plan. Pe scenă sunt amplasate ecrane albe acoperite de proiecții video ce se schimbă odată cu fiecare poveste. Așadar, un decor realizat mai degrabă din proiecții video – într-un fel, metaforic poate, ca în viață: fundalul întâmplărilor prin care trecem este de fapt, pentru fiecare dintre noi, proiecția noastră personală, subiectivă, a acelor întâmplări.

Spectacolul se construiește pas cu pas în primul rând din dialoguri (de cele mai multe ori dintre două personaje, un El și o Ea) în registre extreme, statice sau dimpotrivă, cu scântei și o dinamică accentuată.

Posibile întrebări, posibile răspunsuri
Fiecare poveste care se țese între personaje creionează de fapt niște întrebări subtile pentru fiecare dintre noi, plecând de la niște automatisme sau șabloane în care, într-un fel sau altul, ne oglindim fiecare.

Ce ne imaginăm sau ce e în capul nostru și care este realitatea de fapt?
Cât timp și energie ne consumă presupunerile noastre despre ceilalți, și câte ocazii sunt ratate de lipsa noastră de acțiune?
De câte ori nu ne convingem pe noi înșine că avem autoritatea și capacitatea de a îl face pe cel de lângă noi să se schimbe? (’’Am o putere ciudată asupra ei’, spune unul dintre personaje).
Cât de des nu ne încăpățânăm să negăm adevărul prin adoptarea unor comportamente impuse de societate, sau prin ignorarea a ceea ce simțim cu adevărat?
De câte ori nu ne temem să exprimăm ceea ce trăim? Sau ne temem să acționăm? Sau nu ne asumăm ceea ce facem?
Tihna, adevărul, înțelepciunea și înțelegerea dintr-o discuție banală. Presupunerile care construiesc alte planuri, total diferite de realitate, care uneori iau chiar locul realității. Cum, când și cât ne mințim pe noi înșine și pe ceilalți, fără să prindem măcar de veste că asta facem?

Spectacolul se sfârșește ca într-o oglindă, cu povestea spusă din perspectiva cealaltă, a celuilalt personaj, care vede situația de-a dreptul pe dos. Este poate un îndemn și pentru noi, să avem curajul de a privi sincer înăuntru și în afară, să înțelegem care este adevărul nostru dar și cel al celuilalt, și să avem și curajul de a face primul pas, și apoi pe următorul. Altfel, cine știe, ’’poate ratăm o mare iubire’’.

———————-

”Despre tandreţe” este un spectacol născut la incitarea lui Felix Alexa, căruia îi mulţumesc pe această cale. Împreună am ajuns la concluzia că în această lume tot mai violentă şi superficială merită să ne reamintim că undeva există o insulă pe care oricine poate debarca din când în când, dacă vrea să respire puţin, să se distanţeze de vulgaritate şi de fuga spre niciunde. Am putea să o numim Insula Tandreţii. Pe ea vă invităm, dragi spectatori, să petreceţi o oră și jumătate din viaţa dumneavoastră grăbită, şi să reveniţi ori de câte ori veţi simţi nevoia” (Matei Vișniec).

Matei Vişniec este unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi români din străinătate (locuieşte la Paris). Una din ideile recurente din scrierile sale este faptul că, în societatea contemporană, butonul „fast-forward“ rămâne apăsat permanent, iar membrii săi încep să dea uitării „metehne” precum răbdarea și atenția, și încep să uite de lucrurile cu adevărat importante, valoroase, furați fiind de o societate care alienează. Conform crezului său, ceea ce poate conserva umanitatea și poate pune cumva frână acestui declin sunt lucruri precum teatrul, poezia şi romanul.